Conform unui comunicat de presă publicat la data de 21 martie 2024 pe pagina oficială de internet, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a statuat, în cauza C-61/22 – Landeshauptstadt Wiesbaden, că inserarea obligatorie în cărțile de identitate a două amprente digitale este compatibilă cu drepturile fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal. Ea se justifică prin obiectivele de combatere a realizării de cărți de identitate false și a uzurpării identității, precum și de asigurare a interoperabilității sistemelor de verificare. Cu toate acestea, Curtea declară nevaliditatea regulamentului care prevede această măsură din cauza faptului că a fost adoptat pe baza unui temei juridic greșit și, în consecință, în conformitate cu o procedură legislativă greșită. Date fiind consecințele negative grave pe care le-ar avea declararea cu efect imediat a nevalidații, Curtea menține efectele regulamentului până la intrarea în vigoare a unui nou regulament cel târziu la 31 decembrie 2026.
Un cetățean german contestă la o instanță germană refuzul orașului Wiesbaden de a-i elibera o nouă carte de identitate fără inserarea amprentelor sale digitale.
Instanța germană solicită Curții de Justiție să verifice validitatea regulamentului Uniunii care prevede obligația de a insera două amprente digitate pe suportul de stocare al cărților de identitate[1].
Ca urmare a unei analiza aprofundate, Curtea constată că obligația de a insera două amprente digitale întregi pe suportul de stocare al cărților de identitate constituie o restrângere a drepturilor fundamentale la respectarea vieții private și la protecția datelor cu caracter personal, garantate prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Totuși, această inserare se justifică prin obiectivele de interes general de combatere a realizării de cărți de identitate false și a uzurpării identității, precum și de asigurare a interoperabilității sistemelor de verificare.
Astfel, ea este aptă și necesară realizării acestor obiective și nu este disproporționată în raport cu acestea.
În particular, întrucât permite combaterea realizării de cărți de identitate false și a uzurpării identității, inserarea a două amprente digitale este de natură să contribuie atât la protecția vieții private a persoanelor vizate, cât și, mai larg, la combaterea criminalității și a terorismului. În plus, prin faptul că permite cetățenilor Uniunii să se identifice de o manieră fiabilă, ea facilitează exercitarea dreptului lor la liberă de circulație și ședere în Uniunea Europeană. Obiectivele urmărite prin această inserare au deci o importanță deosebită nu doar pentru Uniune și statele membre, ci și pentru cetățenii Uniunii.
Simpla inserare a unei imagini faciale ar constitui un mijloc de identificare mai puțin eficient decât dacă, pe lângă această imagine, se inserează și două amprente digitale. Astfel, îmbătrânirea, modul de viață, boala sau o intervenție chirurgicală pot altera caracteristicile anatomice ale feței.
În schimb, regulamentul în discuție a fost adoptat pe baza unui temei juridic greșit[2] și, prin urmare, în conformitate cu o procedură legislativă greșită, și anume cu procedura ordinară în locul procedurii legislative speciale care impune îndeosebi unanimitatea în Consiliu. Curtea declară, în consecință, nevaliditatea regulamentului.
Cu toate acestea, declararea cu efect imediat a nevalidității regulamentului ar putea avea consecințe negative grave pentru un număr semnificativ de cetățeni ai Uniunii și pentru siguranța lor în spațiul de libertate, de securitate și de justiție. Din acest motiv, Curtea menține efectele regulamentului până la intrarea în vigoare, într-un termen rezonabil, a unui nou regulament adoptat pe baza temeiului juridic corect cel târziu până la 31 decembrie 2026.
[1] Regulamentul (UE) 2019/1157 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2019 privind consolidarea securității cărților de identitate ale cetățenilor Uniunii și a documentelor de ședere eliberate cetățenilor Uniunii și membrilor de familie ai acestora care își exercită dreptul la liberă circulație.
[2] Astfel, Parlamentul European și Consiliul l-au adoptat în temeiul articolului 21 alineatul (2) TFUE referitor la dreptul cetățenilor europeni de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre. Temeiul juridic corect este însă articolul 77 alineatul (3) TFUE care este o dispoziție mai specială referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție și mai exact la politicile privind controalele la frontiere, dreptul de azil și imigrarea. Această ultimă dispoziție prevede o procedură legislativă specială și mai ales unanimitatea în Consiliu.