În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 30 mai 2024 a fost publicată Decizia nr. 7/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ce formează obiectul Dosarului nr. 390/1/2024.

Text rezumat*, în vigoare la 30 mai 2024:
(*pentru forma actualizată la zi, accesați AICI)

I. Titularul și obiectul recursului în interesul legii

La 22 februarie 2024, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, cu modificările şi completările ulterioare, prestarea activităţii specifice, de reprezentare juridică, se poate realiza de către consilieri juridici, în calitatea lor de funcţionari publici (în cazul unei autorităţi, instituţii publice sau persoane juridice de drept public) sau de angajaţi cu contract individual de muncă (în cazul unei instituţii sau a unei persoane juridice de drept public ori de drept privat), independent de înscrierea acestora în Tabloul profesional al consilierilor juridici ţinut de Colegiile Consilierilor Juridici din România sau, dimpotrivă, aceasta reprezintă o condiţie sine qua non pentru desfăşurarea activităţii specifice de reprezentare juridică.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, examinând recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a subliniat următoarele:
[…]

78. În esenţă, problema de drept ce constituie obiectul recursului în interesul legii este aceea dacă înscrierea consilierului juridic în Tabloul profesional al consilierilor juridici definitivi sau stagiari ţinut de Colegiile Consilierilor Juridici din România constituie o condiţie pentru dobândirea dreptului de exercitare a profesiei de consilier juridic.

79. Sesizate cu excepţia lipsei dovezii calităţii consilierului juridic, de reprezentant al uneia dintre părţi, o parte dintre instanţele judecătoreşti au analizat condiţiile exercitării profesiei exclusiv din perspectiva Legii nr. 514/2003, considerând că acesta este unicul act normativ care prezintă putere de lege în această materie, în vreme ce alte instanţe au dat prevalenţă unui act statutar (statutul profesional) şi, în esenţă, au considerat că ar trebui puse sub semnul echivalenţei condiţiile de organizare şi exercitare ale profesiei de consilier juridic şi condiţiile de organizare şi exercitare ale profesiei de avocat.

80. În prezent, problematica organizării şi exercitării profesiei de consilier juridic este reglementată prin Legea nr. 514/2003 şi Regulamentul privind recunoaşterea calificării profesionale de consilier juridic a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European ori Confederaţiei Elveţiene, în vederea admiterii şi practicării acesteia în România.

81. O analiză comparativă a Legii nr. 514/2003, care reglementează profesia de consilier juridic, şi a Legii nr. 51/1995, ce reglementează profesia de avocat, conduce la lămurirea problemei de drept care a fost soluţionată neunitar de către instanţele judecătoreşti, respectiv în ce măsură exercitarea profesiei specifice, de consilier juridic, este supusă rigorilor de organizare prevăzute de lege pentru exercitarea profesiei de avocat.

82. Legea nr. 514/2003, abrogând şi înlocuind Decretul nr. 143/1955 privitor la organizarea şi funcţionarea oficiilor juridice, cu modificările ulterioare, menţine concepţia de bază a acestui din urmă act normativ, în sensul că activitatea de consilier juridic se poate exercita numai în serviciul unei persoane juridice (art. 1 din lege) şi exclusiv în temeiul unui raport juridic de muncă în sens larg, şi anume, fie în calitate de funcţionar public (la autorităţi şi instituţii publice), fie în calitate de salariat, aşadar prin încheierea unui contract individual de muncă, în condiţiile reglementate de Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), avându-se în vedere distincţiile formulate prin art. 2 şi 3 ale legii.

83. În felul acesta, legea statorniceşte deosebirea fundamentală şi conceptuală între consilieri juridici, de pe o parte, şi avocaţi, pe de altă parte, supuşi Legii nr. 51/1995, în sensul că primii îşi desfăşoară activitatea exclusiv în baza unui raport juridic de muncă în sens larg, în timp ce ultimii, fără excepţie, sunt liber-profesionişti.

84. Reglementarea Legii nr. 514/2003 este astfel pozitivă, obstaculând orice confuzie instituţională între cele două profesii juridice, de aceea, însăşi legea (art. 10) dispune expres că „Exercitarea profesiei de consilier juridic este incompatibilă cu: a) calitatea de avocat; (…)”.

85. Conform art. 8 din Legea nr. 514/2003, orice persoană care îndeplineşte condiţiile cumulative menţionate în respectivul text de lege (este cetăţean român şi are domiciliul în România, are exerciţiul drepturilor civile şi politice, este licenţiat al unei facultăţi de drept, este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei, nu se află în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de lege) are dreptul să devină consilier juridic, la fel cum orice persoană care îndeplineşte condiţiile cumulative menţionate în art. 12 din Legea nr. 51/1995 (are exerciţiul drepturilor civile şi politice, este licenţiat al unei facultăţi de drept cu durata stabilită de lege, nu se găseşte în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de lege şi este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei) are dreptul să devină avocat.

86. Observând prevederile art. 2 din Legea nr. 514/2003, actul de numire în funcţie, respectiv contractul de muncă legal încheiat, este suficient pentru dobândirea calităţii de consilier juridic, răspunderea pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 514/2003 revenind unităţii angajatoare. Această concluzie este logică şi din perspectiva faptului că unitatea angajatoare este cea care, în considerarea posibilităţii de error in eligendo, suportă riscurile pentru activitatea profesională a consilierului juridic. În cazul avocaţilor, examenele de admitere în barou şi definitivare în profesie au rolul, printre altele, de a reduce riscul apariţiei unor erori în activitatea profesională, iar răspunderea profesională a acestora este personală.

87. Consilierii juridici care au dobândit această calitate prin numire în funcţie sau angajare în muncă au facultatea de a adera la o asociaţie profesională, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 514/2003, însă textul de lege prevede un drept (o opţiune), nicidecum o obligaţie în acest sens, aspect care rezultă neîndoielnic din modalitatea de normare utilizată de legiuitor [„Consilierii juridici pot constitui asociaţii profesionale (…)”].

88. În mod corespunzător, consilierii juridici pot, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 514/2003 şi cu respectarea legislaţiei specifice privind asociaţiile şi fundaţiile, să constituie structuri la nivel judeţean sau la nivel naţional, pe anumite ramuri sau domenii de activitate, potrivit intereselor profesionale, dar, în mod evident, legiuitorul nu a vizat să instituie o obligaţie în acest sens, ci doar să accentueze existenţa unui drept, care oricum este garantat de art. 40 alin. (1) din Constituţie.

89. Pentru situaţiile în care a dorit să impună o structură clară de organizare şi condiţii mai puţin flexibile pentru exercitarea profesiei, legiuitorul a folosit termeni adecvaţi, astfel cum se poate observa în art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995, care statuează:

„(2) Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.

(3) Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R. sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept. Nulitatea poate fi constatată şi din oficiu.”

90. În schimb, Legea nr. 514/2003 nu reglementează, drept condiţie sine qua non a exercitării (practicării) profesiei de consilier juridic, înfiinţarea, ope legis, a unui organism care să reprezinte la nivel naţional profesia în discuţie, înscrierea urmând a fi obligatorie pentru toate persoanele care exercită o astfel de profesie.

91. Deşi art. 12 din Legea nr. 514/2003 trimite la Legea nr. 51/1995 si Statutul profesiei de avocat, nu reglementează prin norme imperative obligaţia înfiinţării unui organism unic ce ar fi competent, la nivel naţional, centralizat, să decidă cu privire la cariera consilierului juridic, astfel cum este în cazul avocaţilor.

92. Câtă vreme legea nu a statuat înfiinţarea, în mod obligatoriu, a unui corp profesional unic, cu precizarea că profesia de consilier juridic nu poate fi exercitată decât de către membrii acestui corp, apar necorelate o serie de menţiuni, cum ar fi, de exemplu, cele privind afilierea la un colegiu al consilierilor juridici şi înscrierea pe tabloul profesional, prevăzute în statut drept condiţii pentru dobândirea calităţii de consilier juridic, impunerea susţinerii unui examen de definitivare în profesie la sfârşitul stagiului, pe modelul examenului de definitivare în profesia de avocat, care să fie organizat de către Ordinul Consilierilor Juridici din România, sau răspunderea disciplinară.

93. Este real faptul că, potrivit art. 6 din Legea nr. 514/2003, „Consilierii juridici au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege potrivit statutului profesional şi reglementărilor legale privind persoana juridică în serviciul căreia se află sau cu care are raporturi de muncă”, dar sintagma „statut profesional” nu este folosită în sensul specific de act ce reglementează organizarea şi exercitarea profesiei, ci într-un sens larg, de totalitate a normelor de drept aplicabile unei activităţi.

94. Pentru a evita confuzia dintre „statutul profesional” şi „statutul profesiei”, prevederile art. 6 din Legea nr. 514/2003 trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 3 ale aceluiaşi act normativ, conform cărora: „(1) Consilierul juridic numit în funcţie are statutul funcţionarului, potrivit funcţiei şi categoriei acesteia. (2) Consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat.”

95. Statutul profesional este definit ca izvorul de drept al muncii lato sensu care reglementează, pentru personalul dintr-un anumit domeniu, fie salariaţi, fie funcţionari publici, aspectele legate de naşterea, executarea, suspendarea şi încetarea raporturilor lor de muncă, inclusiv cele de ordin disciplinar.

96. Astfel, consilierii juridici au drepturile şi obligaţiile corespunzătoare statutului profesional de funcţionar public sau de salariat, respectiv cele conferite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, sau de Codul muncii, având în vedere că, spre deosebire de avocaţi, care sunt independenţi, consilierii juridici îşi exercită activitatea în calitatea lor de funcţionari publici (în cazul unei autorităţi, instituţii publice sau persoane juridice de drept public) sau de angajaţi cu contract individual de muncă (în cazul unei instituţii sau al unei persoane juridice de drept public ori de drept privat), aşadar în cadrul unui raport de serviciu sau de muncă, acestea implicând, prin definiţie, exerciţiul autorităţii angajatorului şi al prerogativelor sale disciplinare.

97. Dimpotrivă, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1995: „În exercitarea profesiei, avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului profesiei şi codului deontologic”. Această normă juridică este corelată cu art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit căruia „Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile prezentei legi şi ale statutului profesiei”.

98. În concluzie, profesia de consilier juridic este, într-adevăr, supusă unor rigori de organizare, însă aceste rigori nu pot fi altele decât cele izvorâte din prevederile Legii nr. 514/2003, neputându-se stabili condiţii suplimentare pentru exercitarea profesiei de consilier juridic prin analogii cu Legea nr. 51/1995.

99. De altfel, şi în Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut că „anumite activităţi juridice, cum sunt cele de reprezentare juridică, de redactare a unor acte juridice, de formulare de acţiuni, de exercitare şi motivare a căilor de atac, pot fi îndeplinite de consilierii juridici, dar prestarea unor astfel de activităţi le este permisă numai în condiţiile reglementate prin art. 1-4 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare, adică în calitatea lor de funcţionari publici sau de angajaţi, cu contract individual de muncă, la o persoană juridică de drept public sau privat” (paragraful 28).

100. Cu alte cuvinte, în cazul consilierilor juridici a fost evidenţiată condiţia ca aceştia să aibă calitatea de funcţionari publici sau de angajaţi, cu contract individual de muncă, la o persoană juridică de drept public sau privat, nu şi aceea de a fi înscrişi în Ordinul/Colegiul Consilierilor Juridici din România.

101. Aşadar, în reglementarea legală actuală, calitatea de consilier juridic nu se dobândeşte în condiţiile aderării la vreo formă de asociere, iar exercitarea acestei profesii nu este condiţionată de apartenenţa la o formă de asociere profesională, orice analogie, din acest punct de vedere, cu forma de exercitare a profesiei de avocat, profesie liberală, fiind exclusă.

102. În dezlegarea problemei de drept, pentru a ajunge la aceeaşi interpretare a dispoziţiilor art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003, este util a fi menţionate şi aspectele următoare.

103. Statutul profesiei de consilier juridic a fost adoptat la data de 6 martie 2004 de către un Congres Extraordinar al Colegiilor Consilierilor Juridici din România, prin „reprezentanţii legali”, intrând „în vigoare la data adoptării”, şi urma a se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I (art. 92 din statut), temeiul legal al adoptării, conform celor menţionate în preambulul statutului, fiind Legea nr. 514/2003 (fără indicarea vreunui text din lege) şi art. 9, 40, 41 şi 45 din Constituţia României.

104. Cum însă Congresul Extraordinar al Colegiilor Consilierilor Juridici este un organ neprevăzut de Legea nr. 514/2003 şi care nu a fost abilitat să asigure punerea în aplicare a acesteia, s-ar putea pune în discuţie inclusiv eficienţa publicării, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 29 iulie 2004, a acestui act statutar, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 202/1998, care prevede, la art. 5 lit. N, că: „În Partea I se publică următoarele categorii de acte: actele normative adoptate de persoane juridice – altele decât autorităţile publice – care au fost abilitate prin lege să asigure executarea unor legi”.

105. Statutul profesiei de consilier juridic a fost modificat, prin Hotărârea nr. 4 din 17 martie 2012 a Congresului Ordinar al Ordinului Consilierilor Juridici din România (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 20 iunie 2014), în sensul schimbării denumirii structurii menţionate, prin înlocuirea sintagmei „Uniunea Colegiilor Consilierilor Juridici din România” cu sintagma „Ordinul Consilierilor Juridici din România”.

106. Cu privire la statut, raportat la definiţia autorităţii publice din art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi la cea a actului administrativ din art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege, se impune a se aprecia inclusiv asupra naturii sale juridice, actul adoptat urmărind organizarea prestării unui serviciu public.

107. Legea nr. 514/2003 nu impune ca obligaţie elaborarea unui statut care să reglementeze organizarea serviciului public prestat prin activitatea consilierilor juridici, ci prevede, doar ca o facultate, constituirea consilierilor juridici în asociaţii profesionale.

108. Formele de asociere facultativă a consilierilor juridici nu pot fi însă asimilate persoanelor juridice de utilitate publică, scopul acestora nefiind o mai bună prestare a serviciului public, respectiv protecţia unui interes public, ci apărarea şi promovarea intereselor profesionale ale membrilor lor, adică interese prin definiţie private.

109. Actele provenind de la aceste asocieri profesionale (între care şi Statutul profesiei de consilier juridic adoptat de Congresul Extraordinar al Colegiilor Consilierilor Juridici) au astfel natura juridică a unor acte de ordine privată, care nu se bucură de forţa juridică a actului administrativ normativ.

110. În schimb, Legea nr. 51/1995 impune obligaţia legală a Congresului avocaţilor [organ de conducere al U.N.B.R, potrivit art. 60 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995] de a adopta statutul profesiei de avocat [art. 63 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 51/1995], act infralegal, care se aplică tuturor avocaţilor şi produce consecinţe juridice importante, fiind adoptat în temeiul legii, de către un for prevăzut de lege şi care are acordată prin lege această atribuţie.

111. Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în sensul că „ordinele profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege şi care urmăresc scopuri de interes general. În acest fel, ele nu intră sub incidenţa art. 11 din Convenţie”, iar afilierea obligatorie la acestea nu constituie o încălcare a libertăţii de asociere (Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei).

112. Imperativul reglementării unei entităţi unice la nivel naţional ar da, fără îndoială, expresie unui interes general, de natură publică, motiv pentru care o astfel de structură nu ar putea fi decât o instituţie de drept public, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Slavic University in Bulgaria şi alţii împotriva Bulgariei, 2004; Cauza Pompiliu Bota împotriva României, Cererea nr. 24.057/03), iar nu o „asociaţie”, persoană juridică de drept privat, înfiinţată în virtutea dreptului de asociere (care vizează asocierile voluntare ce urmăresc un scop comun – Cauza Young, James şi Webster împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, 1982) în înţelesul art. 11 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, căruia îi corespunde art. 40 din Constituţia României.

113. Condiţionarea exerciţiului activităţii de consilier juridic de înscrierea pe Tabloul profesional al consilierilor juridici în considerarea statutului adoptat de congresul extraordinar al acestora ar presupune confuzia, nepermisă de lege, dintre statutul profesiei şi statutul asociaţiei profesionale, Colegiile Consilierilor Juridici din România neavând dreptul, consacrat legal, de a adopta un statut al profesiei de consilier juridic, ci doar un statut al asociaţiei de drept privat „în condiţiile legii privind asocierea şi constituirea persoanelor juridice” – Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000.

114. Astfel, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 514/2003 prevede că „Formele de asociere şi organizare la nivel judeţean şi la nivel naţional sunt stabilite prin statutul asociaţiei, cerut de lege”.

115. În continuare, art. 25 din Legea nr. 514/2003 stabileşte un termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii pentru înfiinţarea asociaţiilor profesionale (asociaţii care însă, nefiind instituţii de drept public, nu pot fi obligatoriu înfiinţate) şi pentru adoptarea statutelor acestora.

116. În acest context, se remarcă, în primul rând, că scopul pentru care se pot constitui asociaţiile profesionale ale consilierilor juridici este doar acela al apărării şi promovării intereselor profesionale ale acestora, şi nu acela de reglementare a exerciţiului unei profesii.

117. În al doilea rând, textul face referire la Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, care prevede, ca o condiţie pentru dobândirea personalităţii juridice, încheierea statutului asociaţiei de către membrii asociaţi, prin act sub semnătură privată, cuprinzând modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat, respectiv drepturile şi obligaţiile asociaţilor.

118. Astfel, pe de o parte, statutul asociaţiei trebuie adoptat pentru însăşi dobândirea personalităţii juridice de către aceasta şi, pe de altă parte, în absenţa unei abilitări legale exprese contrare, poate stabili doar condiţiile exerciţiului dreptului de asociere (în structura asociativă), nu însuşi exerciţiul unei activităţi profesionale, pe care să îl condiţioneze de înscrierea în asociaţia respectivă.

119. În acelaşi sens, asociaţiile profesionale ale consilierilor juridici, asociaţii de drept privat, sunt guvernate de principiul libertăţii de asociere, care include şi un aspect negativ, şi anume libertatea de a nu adera sau de a se retrage dintr-o asociaţie, în condiţiile în care autonomia personală reprezintă un corolar esenţial al libertăţii individuale de opţiune pe care o implică art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Cauza SΦrensen şi Rasmussen împotriva Danemarcei, 2006).

120. Având în vedere argumentele expuse anterior, statutul asociaţiei profesionale nu poate fi opozabil erga omnes, ci doar inter partes membrilor asociaţiei profesionale care l-au adoptat şi nu poate impune afilierea obligatorie, respectiv nu poate limita exerciţiul activităţii de consilier juridic doar de către persoanele care sunt înscrise pe Tabloul profesional al consilierilor juridici ţinut de Colegiile Consilierilor Juridici din România.

121. Atât potrivit normelor constituţionale, cât şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, alegerea unei profesii, a unei anumite ocupaţii sau a unui loc de muncă pot fi supuse unor restricţii de ordin legal (precum calificarea, vârsta minimă de încadrare în muncă, obţinerea unei autorizaţii, apartenenţa la un corp profesional etc.), însă restricţiile trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie justificate în mod rezonabil şi obiectiv („necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea naţională, sănătatea publică sau bunele moravuri”). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că expresia „prevăzută de lege” implică, în primul rând, obligaţia ca ingerinţa în exerciţiul dreptului (în acest caz, restrângerea dreptului la muncă) să se întemeieze pe dreptul intern (Hotărârea din 14 ianuarie 2014, pronunţată în Cauza Mateescu împotriva României), legea incluzând orice act juridic care creează, în mod licit, drepturi şi obligaţii pentru anumite persoane. De asemenea, este considerată lege doar dispoziţia accesibilă şi previzibilă, condiţie care vizează şi calitatea legii în cauză, care trebuie să fie formulată cu suficientă precizie, astfel încât să fie accesibilă persoanei care „trebuie, în plus, să fie capabilă să prevadă, într-o măsură care să fie rezonabilă în circumstanţele respective, consecinţele pe care le poate avea o anumită acţiune” (Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, 1979; Cauza Michaud împotriva Franţei, 2012).

122. În considerarea naturii juridice de act de ordine privată a statutului adoptat de o asociere profesională a consilierilor juridici şi a faptului că, spre deosebire de Legea nr. 51/1995, care prevede în mod expres faptul că profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului component al U.N.B.R. din care fac parte, se constată că Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic nu conţine o asemenea condiţie.

123. Astfel, Statutul profesiei de consilier juridic, aprobat de Congresul Extraordinar al Colegiilor Consilierilor Juridici din România, întemeiat, conform celor menţionate în preambulul actului, pe dispoziţiile Legii nr. 514/2003, completează norme cu putere de lege, neavând abilitatea de a produce consecinţele juridice previzionate de forul care l-a adoptat.

124. În interpretarea dată de opinia contrară, el încalcă dreptul la muncă prin recunoaşterea exerciţiului acestei activităţi doar consilierilor juridici înscrişi pe Tabloul profesional al consilierilor juridici definitivi sau stagiari (art. 3 din statutul menţionat).

125. În consecinţă, în reglementarea actuală, organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic nu sunt supuse rigorilor Statutului profesiei de consilier juridic, asocierea consilierilor juridici exprimând dreptul la libera asociere, prevăzut de art. 40 din Constituţia României, coroborat cu art. 5 şi art. 20 din Legea nr. 514/2003.

126. Pentru motivele sus-arătate, fiind întrunite dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) din acelaşi cod,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 5 şi ale art. 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, cu modificările şi completările ulterioare, prestarea activităţii specifice, de reprezentare juridică, se poate realiza de către consilieri juridici, în calitatea lor de funcţionari publici sau de angajaţi cu contract individual de muncă, independent de înscrierea acestora în Tabloul profesional al consilierilor juridici ţinut de Colegiile Consilierilor Juridici din România.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 aprilie 2024.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
CORINA-ALINA CORBU

Magistrat-asistent,
Mihaela Lorena Repana