În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 18 iulie 2024 a fost publicată Decizia nr. 37/2024 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală.

Text rezumat*, în vigoare la 18 iulie 2024:
(*pentru forma actualizată la zi, accesați AICI)

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 19 februarie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 2.958/102/2021, având ca obiect apelurile împotriva Sentinţei penale nr. 129 din 14 octombrie 2022, pronunţată de Tribunalul Mureş, în Dosarul nr. 2.958/102/2021, declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Serviciul Teritorial Târgu Mureş, partea civilă M.F.P., expertul judiciar B.H., inculpaţii B.A., B.A.J., M.C., T.A., M.C.M. şi V.P.F., Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Instanţele de judecată sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU?”

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

D.1. Contextul la data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

255. Întrebarea adresată de instanţa de trimitere a fost formulată în contextul în care, anterior, prin două decizii ale Curţii Constituţionale a României, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, referitoare la întreruperea curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale, au fost declarate neconstituţionale, iar legea penală astfel sancţionată nu a mai prevăzut posibilitatea întreruperii curgerii termenului de prescripţie (cu consecinţa curgerii unui nou termen – prescripţia specială), singura formă de prescripţie a răspunderii penale rămasă în fondul activ al legislaţiei fiind prescripţia generală.

256. Prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 297 din 26 aprilie 2018¹¹ s-a constatat că soluţia legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională, deoarece dispoziţiile legale sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, întrucât sintagma „oricărui act de procedură” din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31).

¹¹ Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018.

257. Ulterior, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022¹², Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale în ansamblul lor. Pentru a decide astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a sancţionat unica soluţie legislativă pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative, ci, prin efectele pe care le produce, împrumută natura juridică a unei decizii simple/extreme, întrucât, constatând neconstituţionalitatea faptului că întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale se realiza prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, Curtea a sancţionat unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal o reglementau.

¹² Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022.

258. În absenţa intervenţiei active a legiuitorului, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu a mai conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. A rezultat, aşadar, din considerentele obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022 că Decizia nr. 297/2018 a alterat activitatea substanţială a normei unice prevăzute de lege, în sensul că, până la data modificării prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, respectivul text normativ nu a reglementat un caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.

259. Contextul în care fondul normativ intern privind întreruperea prescripţiei răspunderii penale a fost reconfigurat prin cele două decizii ale Curţii Constituţionale a fost urmat de pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022¹³, prin care s-a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal.

¹³ Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022.

260. Instanţa supremă a reţinut prin decizia mai sus menţionată că în dreptul român, potrivit jurisprudenţei obligatorii a Curţii Constituţionale, prescripţia răspunderii penale este considerată o instituţie de drept material şi, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale, aceasta este supusă exigenţelor care derivă din principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, în acest sens făcând trimitere la Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, care a inclus în mod explicit în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei normele care reglementează prescripţia răspunderii penale, reţinând astfel că standardul naţional de protecţie circumscris exigenţelor ce derivă din acest principiu este superior celui consacrat prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Or, potrivit art. 20 din Constituţia României, republicată, şi astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013), „este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp, în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe şi că, dincolo de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care din această perspectivă este mai restrictivă, Constituţia României dispune în art. 20 alin. (2) că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte şi legile interne, vor avea prioritate acestea din urmă ori de câte ori conţin dispoziţii mai favorabile”. În acelaşi timp, „consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă”.

261. Ulterior acestor decizii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat Hotărârea din 24 iulie 2023 (Marea Cameră), în Cauza C-107/23 PPU (Lin), prin care a stabilit că art. 325 alin. (1) din TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de invalidarea dispoziţiilor legale privind întreruperea termenului prescripţiei penale.

262. În esenţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă, care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, or, existenţa unui asemenea risc constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele art. 325 alin. (1) din TFUE şi ale art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF.

D.2. În ceea ce priveşte întrebarea formulată

263. Întrebarea adresată de instanţa de trimitere este una tranşantă, respectiv se solicită instanţei supreme să răspundă dacă instanţa va lăsa neaplicat standardul naţional de protecţie a drepturilor fundamentale, reprezentat de aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile – mitior lex -, în interpretarea dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea din 24 iulie 2023 (Marea Cameră) în Cauza C-107/23 PPU (Lin), cu alte cuvinte dacă instanţa va lăsa neaplicată legea mai favorabilă care permite ca efectele lipsei unor cauze de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale să retroactiveze la acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018).

264. În realitate, argumentele dezvoltate în încheierea de sesizare a instanţei de trimitere, în favoarea atât a unui răspuns afirmativ, cât şi a unuia negativ la întrebarea adresată, se constituie în tot atâtea întrebări intermediare care au stat la baza întrebării finale şi care sunt apreciate ca fiind pertinente din perspectiva analizei ce se impune a fi efectuată.

265. În acelaşi timp, se constată că răspunsul la o atare întrebare presupune, în mod necesar, examinarea, pe de o parte, a argumentelor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene redate în Hotărârea din 24 iulie 2023, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU, iar, pe de altă parte, a standardului de protecţie a drepturilor fundamentale reprezentat de principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, în componenta privind aplicarea neretroactivă a legii penale mai severe, cu corolarul acestuia mitior lex, astfel cum este configurat în ordinea constituţională română, în art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 49 din Cartea drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

266. Se reţine astfel că hotărârea din Cauza C-107/23 PPU a fost pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ca urmare a unei cereri de decizie preliminară formulate de o instanţă din România, vizând interpretarea dispoziţiilor art. 325 alin. (1) din TFUE, a art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF şi a art. 49 alin. (1) din Cartă, instanţa de trimitere întrebând dacă aceste dispoziţii trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicate, pe de o parte, decizii ale Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală, din cauza unei încălcări a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, precum şi, pe de altă parte, o decizie a instanţei supreme a statului membru menţionat, din care reiese că normele care reglementează aceste cauze de întrerupere, astfel cum decurg din această jurisprudenţă constituţională, pot fi aplicate retroactiv ca lege penală mai favorabilă (lex mitior) pentru a repune în discuţie hotărâri definitive de condamnare, în condiţiile în care aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescrierii răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

267. Cu titlu prealabil, se reţine că este de netăgăduit obligaţia instanţelor de judecată de a respecta şi aplica hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în interpretarea dispoziţiilor de drept unional care au efect direct, precum sunt cele din Hotărârea din 24 iulie 2023, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU, precum şi de a asigura aplicarea prevalentă a dispoziţiilor dreptului unional în limitele de competenţă ale Uniunii Europene.

268. Hotărârea din 24 iulie 2023 (Marea Cameră) în Cauza C-107/23 PPU (Lin) a fost pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în baza dispoziţiilor art. 325 alin. (1) din TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia adoptată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (Convenţia PIF), şi celor trei protocoale adiţionale ale acesteia.

269. Este de menţionat că după ce o perioadă îndelungată în evoluţia dreptului european a existat doar dimensiunea administrativă a protecţiei intereselor financiare ale Uniunii, determinată de împrejurarea că dimensiunea penală a protecţiei intereselor financiare nu a făcut parte din competenţele Uniunii (Comunităţilor), ulterior Tratatului de la Maastricht din 1992, în cadrul pilonului al III-lea interguvernamental, a început să se manifeste şi dimensiunea penală a protejării intereselor financiare ale construcţiei europene.

270. Necesitatea incriminării fraudelor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene a fost prevăzută în Convenţia adoptată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, în preambulul Convenţiei făcându-se referire la criteriile stabilite pe cale jurisprudenţială de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în Cauza Comisia împotriva Republicii Elene, în materia combaterii fraudelor contra intereselor financiare ale Uniunii Europene, respectiv caracterul efectiv, proporţional şi disuasiv al sancţiunilor ce trebuie aplicate.

271. Convenţia PIF a prevăzut în cuprinsul dispoziţiilor art. 1 şi 2 norme minime de armonizare în ceea ce priveşte definirea fraudelor împotriva intereselor financiare şi a sancţiunilor aplicabile, acestea din urmă trebuind să fie efective, proporţionale şi disuasive cel puţin în cazurile de fraudă gravă, apreciată ca fiind o fraudă de cel puţin 50.000 de euro.

272. România a devenit parte la Convenţie şi la cele trei protocoale ale sale prin efectul punctului 3 al anexei 1 la Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană. Decizia Consiliului din 6 decembrie 2007 privind aderarea Bulgariei şi a României la Convenţia adoptată în temeiul art. K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, la Protocolul din 27 septembrie 1996, la Protocolul din 29 noiembrie 1996 şi la cel de-al doilea Protocol din 19 iunie 1997 (2008/40/JAI), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 9 din 12 ianuarie 2008, a luat act despre acest fapt.

273. Ca urmare a Tratatului de la Lisabona, Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene consacră, în art. 325 intitulat „Combaterea fraudei”, principiile fundamentale ale acţiunii Uniunii Europene şi a statelor membre în materia luptei împotriva faptelor ilicite ce cauzează sau pot cauza prejudicii Uniunii. Aceste principii sunt: combaterea efectivă şi echivalentă a fraudelor¹⁴ (cel de-al doilea concept fiind cunoscut şi sub denumirea de principiul asimilării¹⁵) şi principiul cooperării loiale¹⁶. Cristalizarea lor în timp s-a produs pornind de la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, începând cu hotărârea pronunţată în aşa-numita „Cauză a porumbului grecesc”¹⁷. Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007, a fost ratificat de România la 4 februarie 2008 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009.

¹⁴ Art. 325 alin. (4) din TFUE – combaterea efectivă şi echivalentă.

¹⁵ Art. 325 alin. (2) din TFUE – principiul asimilării.

¹⁶ Art. 325 alin. (3) din TFUE.

¹⁷ CJUE, Hotărârea din 21 septembrie 1989.

274. Din dispoziţiile anterior menţionate se desprinde cu evidenţă ideea că, deşi nu reprezintă o competenţă exclusivă a Uniunii Europene din punctul de vedere al principiului atribuirii de competenţe, protecţia intereselor financiare este un domeniu prioritar de acţiune al acesteia, iar din formularea art. 310 alin. (6) din TFUE rezultă că în materia combaterii fraudei şi a altor activităţi ilegale care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, ca parte a unui concept mai larg de protecţie a intereselor financiare, există o competenţă partajată a Uniunii Europene cu statele membre.

275. În Hotărârea din 24 iulie 2023, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU (pct. 80), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că edictarea unor sancţiuni penale în vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii, în special a perceperii corecte a acestor venituri, ţine de o competenţă partajată între Uniune şi statele membre, în sensul art. 4 alin. (2) din TFUE (în acest sens fiind indicată şi Hotărârea din 5 decembrie 2017, M.A.S. şi M.B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 43).

276. În continuare, reţinând competenţele Uniunii Europene în stabilirea normelor minime privind incriminarea fraudelor împotriva intereselor financiare ale acesteia şi a sancţiunilor aplicabile (cu precizarea că prin Convenţia PIF s-a prevăzut doar aplicarea de sancţiuni penale efective, proporţionale şi disuasive, nu şi cuantumul acestora, astfel de norme minime de armonizare fiind introduse ulterior, prin Directiva 2017/1.371), se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 267 din TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii asigură interpretarea tratatelor şi a actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

277. Prin urmare, concluzia care se desprinde de aici este aceea că interpretarea pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene o dă dispoziţiilor de drept al Uniunii cu privire la obligaţia statelor membre de a combate în mod eficient frauda şi alte acţiuni ilicite care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene se impune statelor membre şi deci autorităţilor acestora, legislative sau judecătoreşti, cu necesitate.

278. În hotărârea pronunţată, pe baza informaţiilor transmise de instanţa de trimitere (pct. 91), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale. Or, existenţa unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele art. 325 alin. (1) din TFUE şi ale art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, astfel cum au fost amintite în hotărâre (pct. 91).

279. Cât priveşte obligaţiile impuse instanţelor naţionale, după ce în prealabil Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat o obligaţie de principiu pentru acestea, ca, în conformitate cu art. 325 alin. (1) din TFUE şi cu art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, să lase neaplicate deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, din care rezultă că, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 şi 30 mai 2022, dreptul român nu prevedea nicio cauză de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, în măsura în care aceste decizii au efectul de a conduce la prescrierea răspunderii penale într-un număr mare de cazuri de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (pct. 98) şi, în acelaşi timp, de a lăsa neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în măsura în care această decizie permite invocarea prescripţiei răspunderii penale, în temeiul efectelor deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, ca lege penală mai favorabilă (lex mitior), amplificând riscul sistemic de impunitate pentru astfel de infracţiuni (pct. 99), în concret, după ce a analizat compatibilitatea acestei obligaţii impuse instanţelor cu protecţia drepturilor fundamentale, a statuat asupra obligaţiei instanţelor de a lăsa neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

280. Se constată că argumentele care au fundamentat această soluţie pun în evidenţă analizarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, separat, sub diferitele sale cerinţe, respectiv previzibilitatea şi precizia legii penale, pe de o parte, şi aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile, pe de altă parte. Aceasta, întrucât, în procesul de evaluare a conformităţii normelor cu dreptul Uniunii Europene, folosind informaţiile şi explicaţiile instanţei de trimitere, Curtea a reţinut următoarele: „Contrar standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanţei de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere a actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, şi 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puţin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere a unor acte de procedură efectuate chiar şi înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani.” (pct. 122)

281. În concret, reţinând că principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor impune ca dispoziţiile legii penale să asigure accesibilitatea şi previzibilitatea în ceea ce priveşte atât definiţia infracţiunii, cât şi stabilirea pedepsei, iar precizia legii penale presupune ca legea să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele, condiţie apreciată ca fiind îndeplinită atunci când justiţiabilul poate şti, pornind de la textul dispoziţiei pertinente, şi, la nevoie, cu ajutorul interpretării care îi este dată de instanţe, care sunt acţiunile şi omisiunile care angajează răspunderea sa penală, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că: atunci când a statuat, într-o primă etapă, că legiuitorul român a încălcat principiul constituţional al previzibilităţii şi preciziei legii penale prin faptul că a permis ca actele de procedură să întrerupă termenul de prescripţie a răspunderii penale chiar dacă aceste acte nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, Curtea Constituţională din România a aplicat un standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale care vine în completarea protecţiei împotriva arbitrarului în materie penală, astfel cum este asigurată de dreptul Uniunii, în temeiul principiului securităţii juridice. Ea a aplicat un astfel de standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale şi atunci când, într-o a doua etapă, a constatat, în esenţă, că lipsa unei intervenţii a legiuitorului român pentru a înlocui dispoziţia din Codul penal referitoare la întreruperea acestui termen, declarată neconstituţională, a dat naştere unei noi situaţii lipsite de claritate şi de previzibilitate, cu încălcarea acestui principiu constituţional (pct. 115).

282. Prin urmare, a concluzionat că instanţele române nu sunt obligate să lase neaplicată jurisprudenţa naţională rezultată din cele trei decizii, conform art. 325 alin. (1) din TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, în pofida existenţei unui risc sistemic de impunitate a unor infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile menţionate se întemeiază pe principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, inclusiv regimul de prescripţie referitor la infracţiuni (pct. 118); aceasta, deoarece acest standard se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere a actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, şi 30 mai 2022, data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 (pct. 122).

283. În schimb, apreciind că, în conformitate cu art. 49 alin. (1) din Cartă, principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) presupune ca, în cazul în care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, să se aplice aceasta din urmă, ceea ce ar implica în mod necesar o succesiune de regimuri juridice în timp şi o schimbare de poziţie, fie în ceea ce priveşte calificarea penală a faptelor, fie în ceea ce priveşte pedeapsa, şi în plus, reţinând că normele care reglementează prescripţia în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al art. 49 alin. (1) din Cartă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că aplicarea acestui standard de protecţie pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018 trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii Europene (pct. 108, 123).

284. Ca urmare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a concluzionat că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

285. Reţinând că obligaţia lăsării ca neaplicat priveşte standardul de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (mitior lex), acesta făcând, de altfel, şi obiectul întrebării prealabile, analiza va purta în continuare asupra acestui principiu de rang constituţional, asupra consecinţelor pe care le-ar presupune încălcarea sa şi, în special, aşa cum şi instanţa de trimitere se întreabă, dacă posibilitatea lăsării lui neaplicate în baza interpretării pe care Curtea de Justiţie o dă unor dispoziţii de drept al Uniunii nu ar genera o nouă imprevizibilitate în aplicarea legii. În acelaşi timp, analiza va purta în mod necesar şi asupra includerii normelor referitoare la curgerea termenului de prescripţie şi, inclusiv, la întreruptibilitatea acestuia în domeniul de aplicare a principiului legalităţii infracţiunii şi a pedepsei, în special în componenta corolarului acestuia mitior lex.

Natura juridică a prescripţiei şi a întreruperii acesteia şi incidenţa mitior lex

286. Se reţine că asupra naturii juridice a prescripţiei răspunderii penale, în ansamblul său, şi a întreruperii curgerii termenului de prescripţie, în mod particular, instanţa supremă s-a pronunţat anterior prin Decizia nr. 2.185/1970 (a fostului Tribunal Suprem), Decizia nr. 2/2014 şi Decizia nr. 67/2022 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, obligatorii pentru instanţele naţionale, atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi considerentele pe care se sprijină.

287. Incidenţa principiului mitior lex în ceea ce priveşte actele întreruptive de prescripţie a fost analizată de fostul Tribunal Suprem, în împrejurarea succesiunii de legi penale reprezentând codurile penale din 1936 şi 1968. Deosebit de relevantă în acest sens este Decizia fostului Tribunal Suprem nr. 2.185/1970, care, examinând caracterul de lege mai favorabilă al Codului penal din 1936 sau al Codului penal din 1968, a arătat că „este mai favorabilă legea nouă, dacă prevede condiţii mai restrictive în ceea ce priveşte actele procesuale care au ca efect înlăturarea prescripţiei. Potrivit legii noi, întrerup cursul prescripţiei numai actele procesuale care potrivit legii trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului, şi nu orice act procesual, ca în legea anterioară¹⁸.” Situaţia juridică analizată de Tribunalul Suprem în decizia pronunţată este identică cu cea care a rezultat în urma pronunţării celor două decizii ale Curţii Constituţionale, nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, având în vedere că sub imperiul Codului penal din 1936 aveau efect întreruptiv de prescripţie orice acte de urmărire sau de instrucţie, iar potrivit Codului penal din 1968, numai cele care se comunicau învinuitului sau inculpatului.

¹⁸ Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 2.185/1970 în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 42.

288. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 2/2014¹⁹, a reţinut că prescripţia este o instituţie aparţinând dreptului penal şi, prin urmare, „în privinţa acestei materii nu se impunea instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 13 din vechiul Cod penal, legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi”. Mai mult, a reţinut că, „având în vedere şi împrejurarea că modul de reglementare a prescripţiei răspunderii penale prin dispoziţiile art. 153-156 din noul Cod penal nu diferă de cel stabilit de vechiul Cod penal în art. 121- 129, se poate afirma cu certitudine că prescripţia răspunderii penale este guvernată de norme de drept penal substanţial, fiind susceptibilă de a beneficia de efectele aplicării mitior lex”.

¹⁹ Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014.

289. Prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în urma unei analize laborioase a tradiţiei constituţionale, a doctrinei şi a jurisprudenţei naţionale şi europene, s-a reţinut că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal.

290. Cu referire expresă la întreruperea prescripţiei răspunderii penale, reţinând că aceasta aparţine dreptului substanţial, cu consecinţa incidenţei principiului mitior lex, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „Având în vedere delimitarea efectelor prescripţiei răspunderii penale astfel cum rezultă din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.092/2012, într-un efect principal, reprezentat de înlăturarea răspunderii penale şi, respectiv, un efect derivat, de ordin procesual, constând în înlăturarea acţiunii penale, se reţine că, la rândul său, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale are un efect de drept material, modificând regimul răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul îşi poate exercita dreptul de a trage la răspundere penală, şi un efect derivat, de ordin procesual, respectiv repunerea organelor judiciare într-un nou termen în care îşi pot exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate. Cele două efecte nu se confundă şi nu sunt reglementate de aceleaşi categorii de norme legale. În consecinţă, nu este posibilă extinderea regulilor referitoare la aplicarea în timp a legii procesuale care reglementează condiţiile de legalitate ale actului procedural care constituie cauza, la efectul de drept material al întreruperii cursului prescripţiei. Mai concret, dacă s-ar admite că întreruperea prescripţiei este reglementată de norme procesuale întrucât cauza ei este un act de procedură, ar însemna să se confunde cauza în sine cu efectul principal constând în întreruperea cursului prescripţiei penale. Or, aşa cum s-a arătat, cauza prevăzută de art. 155 alin. (1) din Codul penal (îndeplinirea unui act de procedură) are ca efect de drept material întreruperea termenului de prescripţie, care produce consecinţa prelungirii termenului în care poate fi atrasă răspunderea penală.”

291. Relevante sunt, în afara considerentelor proprii ale instanţei supreme, valorificările în cuprinsul deciziei de mai sus, ale jurisprudenţei Curţii Constituţionale, jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la delimitarea dintre normele de drept material şi cele de drept procesual, din perspectiva domeniului de aplicare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale privind principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), precum şi trimiterile la Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C42/17 („Taricco 2”). De asemenea, sunt relevante trimiterile la opiniile doctrinare, mai vechi şi mai noi, care confirmă natura juridică a prescripţiei şi a întreruperii sale ca fiind instituţii de drept penal, circumscrise principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile²⁰.

²⁰ În acest sens s-a arătat că doctrina naţională care este cvasiunanimă în a considera legea penală referitoare la prescripţie ca fiind supusă regulilor neretroactivităţii şi aplicării legii penale mai favorabile, în considerarea efectelor acesteia în planul răspunderii penale a persoanei în cauză. (F. Streteanu, Consideraţii privind modificarea Codului penal din Legea nr. 27/2012, Revista Caiete de drept penal nr. 1/2012, p. 15, cu trimitere la lucrările citate de autor). Au fost avute în vedere opiniile doctrinare dezvoltate sub codificările penale anterioare, arătându-se că S. Kahane, referindu-se la reglementarea existentă în art. 604 din Codul penal din 1936, consemna că aceasta menţiona în mod exact „dispoziţiile cele mai favorabile” în loc de „prescripţia cea mai scurtă”, întrucât „nu în toate cazurile în care legea prevede prescripţia cea mai scurtă este şi legea mai favorabilă; de exemplu, dacă o lege prevede un termen de prescripţie mai lung, dar în acelaşi timp dispune că nu poate fi întrerupt cursul prescripţiei sau că anumite acte nu au efect întreruptiv de prescripţie, această lege – în cazul când au avut loc acte care ar putea fi întreruptive de prescripţie – poate fi mai favorabilă decât legea care prevede un termen de prescripţie mai scurt, dar care dispune că prescripţia poate fi întreruptă sau că au efect întreruptiv de prescripţie actele care potrivit celeilalte legi nu produc acest efect”.

292. S-a reţinut că în jurisprudenţa sa constantă Curtea Constituţională a României s-a pronunţat asupra prescripţiei, în ansamblul său, ca fiind o instituţie de drept penal, cu toate consecinţele care decurg de aici, inclusiv din perspectiva includerii acesteia în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile. În plus, a subliniat că simpla aşezare a unei norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie în sine un criteriu pentru delimitarea normelor de drept penal de cele de procedură penală, ci este necesară analizarea şi a altor criterii, respectiv obiectul de reglementare, scopul şi rezultatul cu privire la răspunderea penală la care conduce norma în discuţie. Mai mult, independent de calificarea normei ca aparţinând dreptului material sau celui procesual penal, Curtea Constituţională a reţinut că „În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul în discuţie figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă” (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.470/2011 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.483/2011).

293. Au fost invocate: Decizia nr. 1.092/2012 prin care Curtea Constituţională a constatat că „prevederile art. 124 din Codul penal (…) sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi”, instituţia prescripţiei penale fiind inclusă în mod explicit în domeniul de aplicare a principiului legii penale mai favorabile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Curtea a reţinut că „prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. (…) „; Decizia Curţii Constituţionale nr. 511/2013 prin care s-a reţinut că „Prescripţia răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răspunderii penale ca urmare a neexercitării în timp util de către stat, prin organele sale judiciare, a dreptului de a aplica infractorului o pedeapsă, având ca efect stingerea acestui drept şi a obligaţiei corelative a infractorului de a suporta aplicarea unei sancţiuni penale. Justificată prin varii motive de ordin social şi juridic, prescripţia răspunderii penale apare ca o instituţie juridică cu efecte atât pe planul dreptului penal substanţial, neîmplinirea termenului fiind o condiţie de pedepsibilitate, cât şi pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiţie de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripţie împiedicând exercitarea acţiunii penale”; în acelaşi sens este şi Decizia nr. 341/2014.

294. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat astfel că, pe de o parte, în jurisprudenţa sa obligatorie, Curtea Constituţională a arătat în mod constant că în dreptul penal român instituţia prescripţiei răspunderii penale este considerată ca aparţinând dreptului penal material, iar, pe de altă parte, că, într-o serie de decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate în legătură cu dispoziţii ce vizează ocrotirea unei valori fundamentale (dreptul la viaţă), instanţa de contencios constituţional a analizat dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate strict din perspectiva principiului legalităţii incriminării şi pedepsei consacrat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a considerat că nu intră în domeniul de aplicare a interdicţiei retroactivităţii legii penale dispoziţiile unei legi prin care se declară ca imprescriptibile anumite infracţiuni, pentru care nu se împliniseră termenele de prescripţie la data adoptării legii mai severe.

295. Analiza Curţii Constituţionale asupra instituţiei prescripţiei răspunderii penale a fost reluată în contextul pronunţării Deciziei nr. 297/2018, prin care s-a constatat că soluţia legislativă circumscrisă sintagmei „oricărui act de procedură în cauză” din cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională, fiind lipsită de previzibilitate şi, totodată, contrară principiului legalităţii incriminării, pentru că sintagma folosită avea în vedere şi acte ce nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale (paragraful 31 din decizie).

296. Reamintind jurisprudenţa sa anterioară²¹, Curtea Constituţională a reţinut în considerentele deciziei pronunţate că dintre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanţă principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 1 din Codul penal. De asemenea, instanţa de contencios constituţional a reţinut că un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilităţii răspunderii penale, potrivit căruia dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Legiuitorul a reglementat prescripţia răspunderii penale drept o cauză de înlăturare a răspunderii penale, iar pentru a conduce la acest rezultat, termenele de prescripţie prevăzute la art. 154 din Codul penal – durata acestora fiind stabilită în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile în cazul cărora se aplică – trebuie să curgă fără intervenţia vreunui act de natură a readuce în conştiinţa publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenţia societăţii a faptului săvârşirii infracţiunii întrerupe cursul prescripţiei şi amână producerea efectelor sale. În acest sens s-a reţinut că art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

²¹ Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017.

297. Curtea Constituţională a arătat că analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută şi din perspectiva manierei în care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale. Prin prisma acestui ultim aspect s-a arătat că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie, o atare procedură de aducere la cunoştinţă constând tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale (paragrafele 23-24). În continuare, referindu-se la considerentele Deciziei nr. 1.092/2012, instanţa de contencios constituţional a reiterat concluzia sa în sensul că prescripţia aparţine dreptului penal material, iar aceasta fiind o cauză de înlăturare sau neaplicare a pedepsei, dispoziţiile legale care o reglementează trebuie să respecte prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), precum şi principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie.

298. Din perspectiva exigenţelor prevăzute la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală s-a reţinut că respectarea acestora impune nu doar reglementarea clară, precisă şi previzibilă a faptelor care constituie infracţiuni, ci şi a condiţiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea acestora. Prin urmare, şi instituţia prescripţiei răspunderii penale, care face parte din ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale, este supusă aceloraşi cerinţe ale principiului legalităţii şi ale standardelor de calitate a legii (paragraful 26 din decizie).

299. Ulterior, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în ansamblul lor, instanţa de contencios constituţional reţinând că după publicarea Deciziei nr. 297/2018 legiuitorul nu a intervenit, potrivit art. 147 alin. (1) şi (4) din Legea fundamentală, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei şi reglementării cazurilor şi situaţiilor în care intervine întreruperea prescripţiei răspunderii penale, iar lipsa de intervenţie a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situaţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi, implicit, aplicarea legii prin analogie, având ca reper un alt cadru reglementat, respectiv dispoziţiile echivalente ale vechiului Cod penal. În acelaşi sens s-a reţinut că încercarea organelor judiciare de a da un efect normei în forma rămasă după pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate a generat o practică neunitară, consemnată şi în două decizii²² ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – pronunţate în baza unor sesizări inadmisibile în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, punctul de plecare al acestei jurisprudenţe divergente constituindu-l calificarea diferită a naturii/tipologiei deciziei de neconstituţionalitate şi a efectelor asociate acesteia, unele instanţe apreciind că este o decizie simplă/extremă, iar altele, o decizie interpretativă.

²² Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; Decizia nr. 25 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 6 februarie 2020.

300. Clarificând natura juridică a Deciziei nr. 297/2018 ca fiind o decizie simplă, Curtea Constituţională a arătat că legiuitorului îi revenea sarcina să stabilească în mod clar şi previzibil cazurile de întrerupere a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale, iar nerespectarea acestei obligaţii a avut ca rezultat crearea unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal.

301. Făcând referire la statuările sale anterioare²³, instanţa de contencios constituţional a reiterat că a permite celui care interpretează şi aplică legea penală, în absenţa unei norme exprese, să stabilească el însuşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 23 alin. (12) din Constituţia României, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevăd şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie (paragraful 71 al Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale).

²³ Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012.

302. A mai arătat instanţa de contencios constituţional că, deşi în considerentele Deciziei nr. 297/2018 s-a făcut trimitere la vechea reglementare şi au fost evidenţiate reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, acest fapt nu putea fi interpretat ca semnificând o permisiune ce ar fi fost acordată organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.

303. În consecinţă, Curtea Constituţională a constatat că pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018 şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma de la art. 155 alin. (1) din Codul penal, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu a conţinut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, respectiv în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 (data când a fost publicată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, act normativ care a modificat prevederea legală declarată ca fiind neconstituţională).

304. În raport cu efectele pe care cele două decizii ale Curţii Constituţionale le-au produs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 67/2022, a reţinut că instanţa de contencios constituţional, într-o jurisprudenţă constantă, a arătat că deciziile sale prin care se constată ca fiind neconstituţionale anumite norme legale pot avea aptitudinea de a reconfigura conţinutul unor norme de incriminare ori chiar de a produce efecte echivalente cu o lege de dezincriminare, în ambele cazuri dispoziţiile constatate ca neconstituţionale fiind eliminate din fondul activ al legislaţiei. Or, prin eliminarea unei dispoziţii sau a unei părţi dintr-o dispoziţie legală ca efect al deciziei de constatare a neconstituţionalităţii ei, lipsa reglementării în materia respectivă sau norma parţială rămasă în vigoare poate intra în domeniul de aplicare a legii penale mai favorabile.

305. Totodată, se apreciază că prezintă relevanţă, sub acest aspect, şi considerentele Deciziei nr. 651 din 25 octombrie 2018²⁴ pronunţate de Curtea Constituţională, paragrafele 44 şi 59: „44. Din această perspectivă, Curtea constată că posibilitatea producerii unor efecte specifice dezincriminării unei fapte sau specifice intervenirii unei pedepse mai uşoare decât cea care se execută poate fi generată nu numai de o lege nouă de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă, ci şi de însăşi o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare. (…) 59. În concluzie, întrucât efectele deciziei de admitere, pronunţate de Curtea Constituţională, privind o normă de incriminare trebuie să fie imediate, aplicabile atât în cauzele pendinte, cât şi în cele definitiv judecate, şi independent de pasivitatea legiuitorului, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei şi art. 147 alin. (1) şi alin. (4) referitor atât la încetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstituţionale, cât şi la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”

²⁴ Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018.

306. În aceeaşi ordine de idei trebuie amintite şi efectele pe care le produc deciziile Curţii Constituţionale prin care sunt constatate neconstituţionale anumite norme de drept sau sunt reconfigurate. În jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a statuat că efectele deciziilor sale se aplică nu doar în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea în Monitorul Oficial al României (facta futura), ci şi situaţiilor juridice pendinte, adică tuturor proceselor în curs, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, şi, în mod excepţional, unor situaţii care au devenit facta praeterita în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi al jurisprudenţei dezvoltate pe marginea acestor dispoziţii de către Curtea Constituţională (Decizia nr. 847/2008, Decizia nr. 26/2016).

307. Referindu-se la efectele deciziilor sale, Curtea Constituţională a stabilit că decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor. O normă juridică declarată neconstituţională s-a bucurat doar anterior de prezumţia de conformitate cu Constituţia, ulterior unui astfel de moment respectiva normă nemaiputând fi valorificată juridic în niciun fel, deoarece ar conduce la ultraactivitatea acesteia, contrar dispoziţiilor legale.

308. În consecinţă, orice cauză în care este incidentă o normă în privinţa căreia a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate este considerată pendinte până la finalizarea procesului penal. Cu referire la acest aspect, Curtea Constituţională a subliniat că excepţia de neconstituţionalitate nu este doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret.

309. Având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă, Curtea Constituţională a reţinut că aplicarea pentru viitor a efectelor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita. În aceste condiţii, Curtea Constituţională a mai reţinut că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţională să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes (Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007; Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007; Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016).

310. În raport cu argumentele expuse, concluzia intermediară care rezultă este aceea că, în raport cu jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, care în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 nu au prevăzut vreo cauză de întrerupere a prescripţiei, constituie dispoziţii legale supuse tuturor regulilor de aplicare în timp a legii penale, inclusiv regulii aplicării retroactive a legii penale mai favorabile.

311. În aceste condiţii, reţinând că în ordinea constituţională română normele referitoare la prescripţia răspunderii penale, în ansamblul său, inclusiv cele privind întreruperea acesteia, concretizează o punere în aplicare a principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, trebuie stabilit dacă standardul naţional de protecţie a drepturilor fundamentale reprezentat de acest principiu este în acord cu garanţiile prevăzute de art. 7 şi art. 15 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi, prin urmare, în lumina prevederilor art. 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, şi cu cele prevăzute de art. 49 din Cartă şi dacă un astfel de standard naţional constituţional poate fi lăsat neaplicat în cauzele având ca obiect infracţiuni de fraudă gravă împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, în sensul întrebării prealabile formulate.

Standardul naţional şi convenţional de protecţie a drepturilor fundamentale mitior lex şi domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei

312. În dreptul intern, principiul legii penale mai favorabile este consacrat la nivel constituţional, fiind prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Totodată, aplicarea legii penale mai favorabile este prevăzută şi de dispoziţiile art. 5 din Codul penal, pentru cauzele nejudecate definitiv, respectiv de art. 6 din Codul penal, pentru cauzele definitiv judecate.

313. Potrivit art. 5 alin. (1) şi (2) din Codul penal, principiul legii penale mai favorabile este aplicabil inclusiv actelor normative sau prevederilor acestora care au fost declarate neconstituţionale, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile, ceea ce presupune că dacă o normă devine mai favorabilă în urma unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii ei (integral sau parţial) va putea retroactiva în baza principiului legii penale mai favorabile.

314. La nivel internaţional, principiul aplicării legii penale mai favorabile este prevăzut şi de art. 15 paragraful (1) din Pactul Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile civile şi politice.

315. Cu privire la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, „nullum crimen, nulla poena sine lege”, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că garanţiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezintă o componentă esenţială a supremaţiei legii şi ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie a drepturilor omului. Aşa cum rezultă din obiectul şi scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat şi aplicat în aşa fel încât să asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi a condamnărilor penale arbitrare²⁵. Deopotrivă, art. 7 paragraful 1 interzice aplicarea retroactivă a legii penale în detrimentul acuzatului²⁶. Acesta stabileşte, de asemenea, principiul conform căruia numai legea poate defini o infracţiune şi prescrie o pedeapsă. În timp ce interzice, în special, extinderea domeniului de aplicare al infracţiunilor existente la fapte care anterior nu erau infracţiuni, art. 7 paragraful 1 stabileşte, de asemenea, principiul conform căruia legea penală nu trebuie interpretată în mod extensiv în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie²⁷. Rezultă că infracţiunile şi sancţiunile aferente trebuie să fie clar definite prin lege, cerinţă îndeplinită în cazul în care un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte din însuşi textul normei juridice relevante şi, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.

²⁵ 5. W. împotriva Regatului Unit, pct. 34; C.R. împotriva Regatului Unit, pct. 32; Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 77; Vasiliauskas împotriva Lituaniei (MC), pct. 153.

²⁶ Del Rio Prada împotriva Spaniei.

²⁷ Del Rio Prada împotriva Spaniei (Marea Cameră), pct.116; Kokkinakis împotriva Greciei, pct. 52.

316. Convenţia nu a prevăzut aplicabilitatea legii penale mai favorabile în mod expres şi, deşi în anul 1978 Comisia Europeană a Drepturilor Omului a menţionat că, spre deosebire de art. 15 alin. (1) teza finală din Pactul Naţiunilor Unite privind drepturile civile şi politice, art. 7 din Convenţie nu a garantat dreptul la o pedeapsă mai blândă prevăzută de o lege ulterioară²⁸, idee reluată şi de Curte, care în decizii ulterioare a reiterat²⁹ că art. 7 din Convenţie nu oferă dreptul infractorului de aplicare a unei legi penale mai favorabile în cazul unei succesiuni de legi de la momentul comiterii faptei şi până la momentul judecării, jurisprudenţa Curţii s-a schimbat, admiţând că, în statele în care este prevăzut acest drept, cetăţenilor trebuie să li se asigure respectarea lui.

²⁸ X împotriva Germaniei nr. 7.900/77, Decizia comisiei din 6 martie 1978.

²⁹ Le Petit v. Regatul Unit, Cererea nr. 35.574/97, Decizia din 5 decembrie 2000, şi Zaprianov c. Bulgariei, Cererea nr. 41.171/98, Decizia din 6 martie 2003.

317. Într-o serie de decizii pronunţate în ultimii ani, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe lângă interzicerea aplicării retroactive a legii penale mai severe în detrimentul acuzatului³⁰, a stabilit că art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului garantează implicit şi principiul aplicării retroactive a legii penale mai blânde. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul aplicării legii penale mai blânde se concretizează în regula potrivit căreia, în cazul în care există diferenţe între legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii şi legile penale ulterioare, adoptate înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţele trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt cele mai favorabile acuzatului. Jurisprudenţa evocată³¹ subliniază că a acorda unui inculpat beneficiul unei pedepse mai blânde, prevăzută de o legislaţie ulterioară infracţiunii, este în concordanţă cu principiul statului de drept, din care articolul 7 constituie o parte esenţială, iar obligaţia de a aplica, dintre mai multe legi penale, pe cea ale cărei dispoziţii sunt cele mai favorabile inculpatului reprezintă o clarificare a normelor privind succesiunea legilor penale, care este în acord cu un alt element esenţial al art. 7, respectiv previzibilitatea pedepselor. De asemenea, subliniază că, în contextul evoluţiei importante care a avut loc la nivel internaţional şi care, prin instrumentele adoptate, Convenţia americană a drepturilor omului – art. 9 şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – art. 49 paragraful 1, garantează efectul retroactiv al unei legi care prevede o pedeapsă mai blândă adoptată după comiterea infracţiunii respective, trebuie să se recunoască că aplicarea unei legi penale care prevede o pedeapsă mai uşoară constituie un principiu fundamental al dreptului penal.

³⁰ Hotărârea din 17 septembrie 2019, Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 109.

³¹ Hotărârea din 17 septembrie 2019, Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragraful 108.

318. Pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cazul în care un stat prevede expres în legislaţia sa principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, acesta trebuie să permită justiţiabililor săi să exercite acest drept, conform garanţiilor din Convenţie. În Cauza Mihai Toma împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 13 decembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în paragraful 26 că art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cere, în virtutea unor principii bine stabilite, ca legea „să interzică aplicarea retroactivă a legislaţiei penale mai punitive în detrimentul acuzatului şi să garanteze aplicarea retroactivă a legislaţiei mai favorabile”.

319. Curtea a constatat încălcarea art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece aplicarea retroactivă a Codului penal a fost în defavoarea reclamanţilor, iar aceştia nu au beneficiat de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe (Cauza Maktouf şi Damjanovic împotriva Bosniei şi Herţegovinei, pct. 70).

320. În Cauza Gouarre Patte împotriva Andorrei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că a fost încălcat art. 7 din Convenţie, din pricina refuzului instanţelor judecătoreşti de a aplica legea penală mai favorabilă. Unul dintre principalele argumente care au determinat Curtea să ajungă la această concluzie a constat în faptul că legislaţia naţională prevedea expres aplicarea legii penale mai favorabile ulterior condamnării definitive în privinţa pedepselor. În cuprinsul hotărârii a precizat expres că: „În cazul în care un stat prevede în mod expres în legislaţia sa principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile (aşa cum este cazul articolului 7 § 3 din noul Cod penal andorran), acesta trebuie să permită justiţiabililor săi să îşi exercite acest drept în conformitate cu garanţiile convenţionale.”

321. Din cele de mai sus reiese faptul că, în măsura în care legiuitorul unui stat semnatar al Convenţiei a decis aplicarea unui standard de protecţie superior a unui drept fundamental, garantat de Convenţie, instanţele judecătoreşti nu ar putea diminua acest standard printr-o interpretare jurisprudenţială contrară normelor legislative, fără a încălca statul de drept şi însăşi Convenţia. Interpretarea este în acord cu prevederile art. 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cărora niciuna dintre dispoziţiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii Europene şi dreptul internaţional, precum şi de convenţiile internaţionale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi şi, în special, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin constituţiile statelor membre.

322. În consecinţă, se apreciază că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu poate fi invocată în vederea diminuării standardului de protecţie naţional în ceea ce priveşte principiul legalităţii incriminării şi pedepsei şi aplicării legii penale mai favorabile.

323. În ceea ce priveşte prescripţia, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se constată că în evaluarea incidenţei dispoziţiilor art. 7 din Convenţie sub aspectul ne/retroactivităţii legii penale mai severe, Curtea a evaluat normele în materia prescripţiei, având în vedere calificarea acesteia în dreptul intern al statelor membre ca instituţie de drept penal sau procesual penal. Cu toate acestea, atunci când o dispoziţie descrisă ca procedurală în dreptul intern are o influenţă asupra severităţii pedepsei care trebuie aplicată, Curtea consideră această dispoziţie ca „drept penal material”, căreia i se aplică ultima frază din art. 7 § 1 [Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), pct. 110-113, privind o dispoziţie din Codul de procedură penală consacrată severităţii pedepsei care trebuie aplicată atunci când procesul s-a derulat conform procedurii simplificate].

324. Relevant este că prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripţie nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7, întrucât această dispoziţie nu poate fi interpretată ca interzicând o prelungire a termenelor de prescripţie, prin aplicarea imediată a unui drept procedural, în cazul în care infracţiunile relevante nu au devenit obiectul unor limitări. Cu toate acestea, chiar şi în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, după ce Curtea a admis aplicarea imediată a unui drept procedural, chiar dacă a fost mai sever decât legea anterioară, în paragraful 145 a subliniat că principiile enunţate în propria jurisprudenţă privind aplicarea art. 7 din Convenţie reprezintă regula călăuzitoare potrivit căreia legea penală nu trebuie să fie pe larg interpretată în detrimentul unui acuzat, de exemplu, prin analogie. Aceeaşi soluţie izvorăşte şi din Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis contra Greciei, paragraful 52, şi Hotărârea din 27 septembrie 1995, pronunţată în Cauza G. contra Franţei, paragraful 26.

325. Diferenţierea pe care Curtea Europeană o face între normele de drept penal şi drept procesual penal, pentru a stabili dacă sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Convenţie, rezultă cu claritate din Hotărârea din 10 noiembrie 2004, pronunţată în Cauza Achour contra Franţei, paragraful 35, unde a statuat că starea de recidivă este o componentă a sancţionării penale a unei persoane, astfel încât regulile privind neretroactivitatea legii trebuie să funcţioneze şi în această materie.

326. Se mai reţine că, la solicitarea Curţii de Casaţie din Republica Armenia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis la data de 26 aprilie 2022 un aviz consultativ, în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu privire la incidenţa articolului 7 din Convenţie în materia prescripţiei penale. Cererea formulată urmărea să stabilească compatibilitatea cu principiul legalităţii incriminării şi pedepsei în situaţia în care printr-o normă de drept internaţional s-a prevăzut imprescriptibilitatea faptelor precum cele din cauză (tortură), deşi potrivit dreptului naţional răspunderea penală era prescrisă. Curtea a constatat că situaţia analizată, în care modificarea legislativă privind prelungirea termenului de prescripţie a răspunderii penale a intervenit după expirarea termenului de prescripţie iniţial, trebuie considerată ca fiind incompatibilă cu principiile fundamentale ale legalităţii şi previzibilităţii consacrate de art. 7 din Convenţie (paragraful 77 din Avizul emis în data de 26 aprilie 2022). A statuat încălcarea art. 7 din Convenţie atunci când răspunderea penală a fost „reactivată” după expirarea unui termen de prescripţie, întrucât în caz contrar înseamnă acceptarea „aplicării retroactive a legii penale în defavoarea unui acuzat”.

327. Deşi problema de drept ce face obiectul sesizării în prezenta cauză prezintă elemente de diferenţiere faţă de cea anterior expusă, considerăm că avizul consultativ este relevant deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat prelungirea termenului de prescripţie din perspectiva principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, în temeiul art. 7 din Convenţie.

328. În acelaşi timp, jurisprudenţa anterior menţionată pune în evidenţă faptul că, indiferent de valenţa atribuită prescripţiei răspunderii penale, ca aparţinând dreptului penal sau procesual penal, Curtea a statuat în sensul incompatibilităţii cu principiile legalităţii şi previzibilităţii a „reactivării” răspunderii penale în baza unor termene de prescripţie deja împlinite la data apariţiei normei de prelungire a acestora.

329. În măsura în care în dreptul naţional normele care au reglementat prescripţia, astfel cum au fost sancţionate de Curtea Constituţională, în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 nu au prevăzut prescripţia specială, ci doar pe cea generală, constituind astfel lege mai favorabilă în succesiunea dispoziţiilor privind prescripţia, lăsarea ca neaplicată a acestei legi mai favorabile ar avea ca efect fie ultraactivarea legii mai severe anterioare datei de 25 iunie 2018, fie retroactivarea legii adoptate începând cu 30 mai 2022 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022), de asemenea, mai severă, ambele situaţii fiind de natură a încălca dispoziţiile art. 7 din Convenţia europeană referitoare la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, conducând la reactivarea răspunderii penale după expirarea termenului de prescripţie aplicabil.

330. Se reţine că noţiunea de lege la care face referire art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului este în acord cu interpretarea pe care Curtea Constituţională a dat-o acesteia [Decizia nr. 651/2018 prin care s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale, prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare, cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei şi art. 147 alin. (1) şi (4) referitor atât la încetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstituţionale, cât şi la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale]. Curtea europeană a statuat că legea cuprinde atât legea, cât şi jurisprudenţa (care o interpretează şi aplică). Într-o cauză³², cu ocazia analizei efectuate din perspectiva art. 7 din Convenţie, Curtea a statuat că o decizie de neconstituţionalitate este echivalentă unei modificări legislative şi supusă astfel regulii generale privind soluţionarea conflictului de legi penale în timp. Tot astfel, legea corespunde dreptului izvorât atât din lege, cât şi din jurisprudenţă şi implică anumite condiţii calitative, printre care accesibilitatea şi previzibilitatea [Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), pct. 91; S.W. împotriva Regatului Unit, pct. 35].

³² Hotărârea din 12 iulie 2016, Cauza Ruban împotriva Ucrainei, paragrafele 41-46.

331. În acest fel se răspunde la unul dintre argumentele instanţei de trimitere în sensul că nici principiul legalităţii incriminării şi pedepsei şi nici corolarul său, principiul mitior lex, nu ar garanta în mod explicit aplicarea unei anume interpretări a legii penale privitoare la prescripţia penală.

332. Principiul aplicării legii penale mai favorabile face parte, de asemenea, şi din dreptul penal al Uniunii Europene. Potrivit art. 49 alin. (1) din cartă, nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia infracţiune potrivit dreptului intern sau dreptului internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul în care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă.

333. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene arată în jurisprudenţa sa că aplicarea legii penale mai favorabile se întemeiază pe constatarea că legiuitorul şi-a schimbat optica „fie cu privire la calificarea penală a faptelor, fie cu privire la pedeapsa care trebuie aplicată unei infracţiuni”. În hotărârile din 7 august 2018, Clergeau şi alţii, C-115/17, EU:C:2018:651, pct. 26; din 6 octombrie 2016, Paoletti şi alţii, C-218/15, EU:C:2016:748, pct. 25, şi din 3 mai 2005, Berlusconi şi alţii, C-387/02, C-391/02 şi C-403/02, EU:C:2005:270, pct. 68 şi 69, Curtea a statuat că acest principiu decurge din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi, în consecinţă, trebuie să fie considerat ca făcând parte dintre principiile generale ale dreptului Uniunii pe care instanţa naţională trebuie să le respecte atunci când aplică dreptul naţional. Curtea a menţionat faptul că principiul lex mitior se aplică normelor de drept material în aceste cauze.

334. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat importanţa, atât în ordinea juridică a Uniunii Europene, cât şi în ordinile juridice naţionale, pe care o prezintă principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă, arătând că principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor face parte din tradiţiile constituţionale comune statelor membre (a se vedea, în ceea ce priveşte principiul neretroactivităţii legii penale, Hotărârea din 13 noiembrie 1990, Fedesa şi alţii, C-331/88, EU:C:1990:391, punctul 42, precum şi Hotărârea din 7 ianuarie 2004, X, C-60/02, EU:C:2004:10, punctul 63) şi a fost consacrat prin diferite tratate internaţionale, în special la art. 7 alin. (1) din CEDO (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C303/05, EU:C:2007:261, punctul 49).

335. A mai reţinut că principiul securităţii juridice impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare şi precise şi, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justiţiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecinţe defavorabile. Principiul menţionat constituie un element esenţial al statului de drept, care este identificat la art. 2 din TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii Europene, cât şi ca valoare comună statelor membre (pct. 114 din hotărâre, precum şi Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 şi 162, precum şi Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul şi Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 şi 223).

336. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că, dacă instanţa naţională ar fi determinată să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale Codului penal se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii (pct. 61 din Hotărârea M.A.S. şi M.B., C42/17; a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C-213/13, EU:C:2014:2067, punctele 58 şi 59).

337. Se reţine astfel, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, că înlăturarea de la aplicare a unor norme sau decizii naţionale pentru asigurarea efectivităţii dreptului Uniunii Europene nu este posibilă în cazul încălcării art. 49 din Cartă, în nicio situaţie. Curtea a statuat că instanţele naţionale competente, atunci când trebuie să decidă în proceduri în curs să lase neaplicate dispoziţiile în cauză ale Codului penal, au obligaţia să se asigure că drepturile fundamentale sunt respectate (Tarico II, pct. 53). În această privinţă, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de Cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii (pct. 47 Tarico II).

338. Din Explicaţiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17) reiese că, potrivit art. 52 alin. (3) din Cartă, dreptul garantat la art. 49 din aceasta are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi dreptul garantat prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

339. Protecţia pe care normele de drept european o asigură drepturilor fundamentale este prezumată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind una cel puţin echivalentă cu cea prevăzută în Convenţia europeană a drepturilor omului. Curtea Europeană a afirmat această prezumţie într-o serie de cauze în care a analizat dreptul Uniunii, aşa-numita prezumţie Bosphorus, potrivit căreia protecţia drepturilor fundamentale oferită în cadrul sistemului Uniunii Europene este cel puţin echivalentă cu cea prevăzută în Convenţia europeană a drepturilor omului, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că a fost în mod vădit deficitară sau derezonabilă. Curtea Europeană a statuat că, deşi Convenţia nu interzice părţilor contractante să transfere puterea suverană unei organizaţii internaţionale (inclusiv uneia supranaţionale, Uniunea Europeană) pentru a continua cooperarea în anumite domenii de activitate, statele părţi rămân totuşi responsabile în temeiul art. 1 din Convenţie pentru toate actele şi omisiunile organelor lor, inclusiv cele care decurg din necesitatea respectării obligaţiilor legale internaţionale [Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim ŞirketiBosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (MC), 2005, pct. 153]. Totuşi, măsurile luate de stat în conformitate cu aceste obligaţii legale sunt justificate atât timp cât se consideră că organizaţia relevantă (în cazul de faţă UE) protejează drepturile fundamentale într-un mod care poate fi considerat cel puţin echivalent cu protecţia conferită de Convenţie. Prin „echivalent”, Curtea înţelege „comparabil” [Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (MC), 2005, pct. 155; a se vedea de asemenea, în ceea ce priveşte originea acestei noţiuni, M. & Co. împotriva Republicii Federale Germania, decizia Comisiei, 1990]. Orice astfel de constatare a „echivalenţei” poate fi supusă examinării în lumina oricărei modificări relevante a protecţiei drepturilor fundamentale [Avotins împotriva Letoniei (MC), 2016, pct. 101].

340. Curtea a ţinut seama în special de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit cărora, în măsura în care drepturile cuprinse în cartă corespund unor drepturi garantate prin Convenţie, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi, fără a aduce atingere posibilităţii ca dreptul Uniunii Europene să confere o protecţie mai largă.

341. Din această perspectivă, se consideră că obligaţiile impuse instanţelor prin hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU vor genera consecinţa de a nu asigura protecţia drepturilor fundamentale de o manieră echivalentă sau comparabilă cu protecţia asigurată de Convenţie, prin urmare, o protecţie deficitară, întrucât în procesul de evaluare a compatibilităţii normelor de drept intern cu dreptul Uniunii aplicabil în domeniul analizat (protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a avut în vedere informaţiile şi explicaţiile instanţei de trimitere care au reflectat deficitar şi pe alocuri, eronat, situaţia juridică rezultată din cele trei decizii naţionale, în special cele referitoare la principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei în ordinea constituţională română şi la efectele pe care le produc deciziile Curţii Constituţionale în cauzele pendinte.

342. Ca o concluzie intermediară a considerentelor expuse, se constată că standardul naţional de protecţie a drepturilor fundamentale, mitior lex (corolar al neretroactivităţii legii penale mai severe), inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale şi a întreruperii acesteia, dă substanţă principiului legalităţii infracţiunii şi pedepsei, astfel cum este reglementat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, şi asigură cel puţin garanţiile prevăzute de acestea, acordând o protecţie superioară, sens în care, având în vedere dispoziţiile art. 53 din Cartă, instanţele naţionale trebuie să aplice standardele naţionale, care asigură o protecţie mai largă. Aplicarea/Neaplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei

343. Pentru a răspunde la întrebarea instanţei de trimitere dacă dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 67/2022, în ceea ce priveşte aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, va rămâne neaplicată în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU, adică pentru perioada anterioară datei de 25 iunie 2018, în măsura în care s-au efectuat acte de procedură care au întrerupt prescripţia în cauze având ca obiect infracţiuni împotriva intereselor financiare, se impun a fi făcute alte câteva consideraţii suplimentare.

344. În primul rând, aşa cum s-a arătat deja, lăsarea ca neaplicată a dezlegării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală ar implica încălcarea unor drepturi fundamentale, or, în chiar Hotărârea din Cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că este necesar ca instanţele să verifice dacă obligaţia de a lăsa neaplicate asemenea decizii contravine, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, protecţiei drepturilor fundamentale (pct. 100). Dreptul fundamental încălcat ar fi acela al legalităţii incriminării şi pedepsei, pilon al statului de drept, care se opune atât ultraactivării legii mai severe (aplicarea termenelor de prescripţie specială pentru acte întreruptive de prescripţie anterioare datei de 25 iunie 2018, când norma referitoare la întrerupere a ieşit din fondul activ al legislaţiei), cât şi retroactivităţii unei legi mai severe (art. 155 din Codul penal, în conţinutul prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022).

345. În al doilea rând, neaplicarea legii penale mai favorabile, corolar al neretroactivităţii legii penale mai severe, este de natură să încalce principiul securităţii juridice şi să creeze premisele aplicării diferite a tratamentului juridic al concursului de legi penale în timp, în funcţie de natura infracţiunii, după cum aceasta este o infracţiune care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau o altă infracţiune.

346. Principiul securităţii juridice impune nu doar ca normele existente să fie previzibile, cunoscute şi înţelese, ci, în acelaşi timp, soluţiile juridice corespunzătoare acestora să rămână relativ stabile şi fără echivoc. Pentru respectarea cerinţei previzibilităţii legii penale, decisivă este aplicarea consecventă a legii în sensul ei substanţial, în care este utilizat în Convenţie, care include jurisprudenţa şi legea nescrisă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 21 octombrie 2013 din Cauza Del Rio Prada c. Spaniei, paragraful 115). Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are caracter obligatoriu în dreptul român şi a fost aplicată deja în practica judiciară, în acelaşi sens fiind şi unul dintre argumentele instanţei de trimitere a prezentei sesizări.

347. Pe lângă imprecizia ce ar genera-o lăsarea neaplicată a Deciziei nr. 67/2022, o consecinţă negativă va fi şi aceea a unor discriminări sau inegalităţi de tratament juridic, prin valorificarea unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale doar în materia infracţiunilor privind protejarea intereselor financiare ale Uniunii sau în alte materii, care nu fac însă obiectul sesizării de faţă. Or, succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcţie de natura infracţiunii, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, legea nemaifiind astfel previzibilă. Natura infracţiunii săvârşite este deja valorificată în dreptul penal, infracţiunile cunoscând limite de pedeapsă şi, implicit, termene de prescripţie diferite, în funcţie de ierarhizarea valorilor sociale pe care fiecare incriminare în parte le protejează. Condiţiile de tragere la răspundere penală trebuie să rămână însă aceleaşi, pentru orice persoană acuzată, indiferent de tipul de infracţiune săvârşită, cu exceptarea, bineînţeles, a infracţiunilor imprescriptibile, potrivit legii. În măsura în care legea a prevăzut prescriptibilitatea răspunderii penale, aceasta trebuie să intervină în aceleaşi condiţii pentru toţi destinatarii legii penale, respectiv pe durata aceloraşi termene prevăzute de lege şi în considerarea aceloraşi cauze de întrerupere/suspendare a cursului termenului de prescripţie.

348. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 297/2018, legea penală, în ansamblul ei, trebuie să respecte cerinţele de claritate şi previzibilitate atât în ceea ce priveşte definirea faptelor ce constituie infracţiuni, cât şi a condiţiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea acestora.

349. În al treilea rând, având în vedere că prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că dezlegarea dată de instanţa supremă prin Decizia nr. 67/2022, cu referire la aplicarea legii mai favorabile în materia întreruperii prescripţiei, este de natură să agraveze riscul sistemic ca infracţiunile de fraudă gravă care aduc atingere intereselor financiare să nu intre sub incidenţa niciunei sancţiuni penale şi având în vedere unul dintre argumentele instanţei de trimitere a prezentei sesizări, potrivit căruia „Curtea de Justiţie nu cere instanţelor române să aprecieze riscul sistemic de impunitate, ci constată ea însăşi acest risc după care procedează la punerea în balans a necesităţii evitării lui cu protecţia drepturilor fundamentale”, se impun o serie de precizări.

350. În Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene C-107/23 PPU (paragraf 91) se menţionează că „Din elementele care precedă se poate deduce că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale”. „Elementele ce precedă” la care Curtea a făcut referire sunt informaţiile furnizate de instanţa de trimitere, după chiar cum Curtea a arătat în paragraful 89 al hotărârii: „Instanţa de trimitere a mai subliniat că deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale sunt susceptibile să afecteze un număr considerabil de cauze, inclusiv cauze soluţionate prin pronunţarea unor hotărâri definitive de condamnare, care ar putea fi repuse în discuţie prin intermediul unor căi de atac extraordinare, precum cele în discuţie în litigiul principal”, iar în paragraful 90, Curtea a arătat că instanţa de trimitere a făcut referire la un raport al Comisiei Europene din 22 noiembrie 2022 către Parlamentul European, cu privire la „riscul ca unor mii de inculpaţi să nu li se poată antrena răspunderea penală”.

351. În continuare, se notează faptul că noţiunea de risc sistemic de impunitate a fost folosită de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în Hotărârea din 21 decembrie 2021 pronunţată în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19, în care a reţinut, de asemenea, în baza informaţiilor oferite de instanţa de trimitere, că aplicarea jurisprudenţei rezultate din deciziile Curţii Constituţionale nr. 685/2018 şi nr. 417/2019 (cu referire la trimiterea spre rejudecare a cauzelor din apel, pentru lipsa specializării în cauze de corupţie a judecătorilor din compunerea completurilor de primă instanţă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), coroborată cu dispoziţiile naţionale în materia prescripţiei, ar avea ca efect evitarea sancţionării efective şi disuasive a unei categorii bine determinate de persoane care ocupă poziţii importante în statul român (cu referire la competenţa personală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) şi care au fost condamnate în primă instanţă pentru fraudă gravă/corupţie gravă, deciziile menţionate putând avea ca efect prelungirea duratei procedurilor penale, iar riscul de impunitate devenind, astfel, sistemic faţă de „categoria de persoane menţionată”.

352. Se reţine, astfel, din hotărârile relevante ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene că noţiunea de risc sistemic de impunitate s-a raportat, după caz, la un număr semnificativ de cauze, în care aplicarea jurisprudenţei constituţionale ar împiedica aplicarea de sancţiuni efective şi disuasive pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (Cauza Lin), respectiv la o categorie de persoane care ocupă funcţii importante în statul român, care astfel nu ar mai răspunde pentru infracţiuni de fraudă gravă sau corupţie gravă (Cauza Euro Box Promotion).

353. Sunt relevante în demersul de a creiona viziunile diferite existente asupra noţiunii de risc sistemic de impunitate concluziile Avocatului General Michal Bobek, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19. Avocatul General s-a referit mai întâi la împrejurarea că, deşi au folosit acelaşi criteriu de evaluare, şi anume numărul potenţial de cauze afectate, instanţa de trimitere, procurorul şi Comisia Europeană au ajuns la concluzii diferite privind existenţa sau nu a unui risc sistemic de impunitate în cauza de mai sus (paragrafele 168, 169). Arătând că analiza Comisiei, care a constatat inexistenţa riscului sistemic, s-a bazat în principal pe consideraţii de „efectivitate”, apreciată în termeni de impunitate sistemică în funcţie de numărul potenţial de cauze afectate, ulterior, Avocatul General îşi expune propria opinie asupra criteriilor care trebuie folosite la aprecierea existenţei sau nu a unui risc sistemic de impunitate. În paragraful 170 se arată că „Acest risc ar fi apreciat în funcţie de numărul potenţial de cauze afectate, chiar dacă alte elemente, precum impactul concret asupra bugetului Uniunii ori tipul sau complexitatea cauzelor în discuţie, sunt propuse în egală măsură ca elemente suplimentare care trebuie luate în considerare”. În opinia sa (paragraful 177), „Examinarea ar trebui să aibă ca obiect compatibilitatea normativă a dispoziţiilor şi să nu implice niciun studiu statistic, empiric, al unui număr (nespecificat) de cauze vizate”, întrucât (paragraful 178) „Instanţele au tendinţa de a nu se descurca la statistici. Tipul de analiză încredinţată de Curte în Hotărârea Taricco instanţelor naţionale impune elemente de probă solide, care să fie eventual asociate unei analize prospective specifice, orientată spre efecte. Aceasta pare să depăşească cu totul ceea ce s-ar putea în mod rezonabil solicita unei instanţe naţionale”.

354. În raport de considerentele expuse, se constată că obligaţia impusă instanţelor naţionale de a lăsa neaplicată decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitoare la aplicarea standardului naţional de protecţie reprezentat de legea penală mai favorabilă – mitior lex, cu privire la întreruperea prescripţiei răspunderii penale, şi de a da întâietate, astfel, obligaţiei de a proteja interesele financiare ale Uniunii Europene se bazează pe concluzia că aplicarea standardului naţional de protecţie este de natură să agraveze riscul sistemic de impunitate în sensul că infracţiunile de fraudă gravă nu vor fi pedepsite într-un număr mare de cauze, ceea ce contravine obligaţiei asumate de stat de a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin aplicarea de sancţiuni efective şi disuasive.

355. Aşa cum s-a arătat, însă anterior, noţiunea de risc sistemic a fost apreciată diferit chiar de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în jurisprudenţa sa relevantă, de fiecare dată cântărind semnificativ informaţiile puse la dispoziţia sa de către instanţa de trimitere.

Concluziile Avocatului General mai sus prezentate au evidenţiat faptul că, folosind acelaşi criteriu, „actorii implicaţi – Comisia, instanţa de trimitere şi procurorul” au ajuns la concluzii diferite asupra existenţei sau nu a unui risc sistemic de impunitate generat de jurisprudenţa Curţii Constituţionale din România (prin alte decizii decât cele analizate în prezenta cauză).

356. Rezultă din cele expuse că nu există criterii clare în baza cărora riscul sistemic de impunitate să poată fi evaluat de instanţele naţionale, cărora le este impusă obligaţia de a lăsa neaplicată jurisprudenţa naţională, în considerarea acestui risc. De altfel, din Hotărârea Curţii de Justiţie rezultă că în considerarea incompatibilităţii acestui risc sistemic de impunitate cu cerinţele impuse de art. 325 alin. (1), TFUE, de combatere a fraudei împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prin măsuri disuasive şi efective, sunt impuse obligaţii atât autorităţii legislative naţionale, cât şi instanţelor naţionale.

357. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că este primordială obligaţia legiuitorului de a crea un cadru legislativ adecvat, de natură să configureze un regim sancţionator care să asigure respectarea art. 325 TFUE şi art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF, inclusiv prin modificarea normelor privind prescripţia răspunderii penale, astfel încât acest regim sancţionator să nu prezinte un risc sistemic de impunitate cu privire la infracţiunile ce aduc atingere intereselor Uniunii Europene. Instanţelor naţionale le revine, potrivit hotărârii Curţii, obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile din dreptul intern care, în cadrul procedurilor de genul celor de mai sus, împiedică aplicarea de sancţiuni efective şi disuasive.

358. Aşadar, premisa lăsării ca neaplicată (în cauza de faţă) a Deciziei nr. 67/2022 este existenţa unui risc sistemic de impunitate dedus din efectele pe care această decizie le-ar produce, anume prescrierea răspunderii penale într-un număr semnificativ de cauze, prin neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018, după intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani.

359. Instanţele nu dispun însă de criterii predefinite de legiuitor pe baza cărora să poată aprecia asupra riscului sistemic de impunitate existent într-un număr semnificativ sau mare de cauze, iar aprecierea oricărei instanţe asupra unor criterii de stabilire a noţiunilor de mai sus ar însemna, în acelaşi timp, şi arogarea unor atribuţii care aparţin în drept unei alte autorităţi a statului – puterea legislativă, contrar principiului separaţiei puterilor în stat, temelia democraţiei constituţionale şi a statului de drept, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţia României.

360. În acelaşi timp, persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin urmare destinatarului normei penale, trebuie să îi fie clar de ce în cazul său nu se aplică standardul de protecţie al drepturilor fundamentale, legea penală mai favorabilă, pe când în cazul altor persoane acuzate de infracţiuni de drept comun, acest standard se aplică. Criteriile în baza cărora este stabilit riscul sistemic şi numărul semnificativ de cauze în baza cărora sunt potenţial anihilate drepturile fundamentale ale celui acuzat de infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene trebuie să fie cunoscute acestuia, întrucât influenţează răspunderea sa penală, iar legea trebuie să fie astfel accesibilă celui acuzat şi previzibilă pentru acesta. Or, aceste concepte desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sunt independente de conduita celui acuzat şi, în orice caz, survenite ulterior săvârşirii faptelor, astfel încât nu a putut cunoaşte la data faptelor consecinţele la care s-ar expune. Aplicarea legii, în această manieră, persoanelor acuzate de infracţiuni de fraudă împotriva intereselor Uniunii Europene ar reprezenta un caz clar de încălcare a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei în toate componentele sale – accesibilitate, previzibilitate, precizie, neretroactivitate.

361. Absenţa criteriilor legale de stabilire a conţinutului conceptelor de mai sus nu doar că va conduce la o evaluare imprecisă, vulnerabilă, în fiecare caz concret în parte, dar este o împrejurare de natură a da naştere la o interpretare şi aplicare neunitare de către instanţele de judecată, ceea ce va genera insecuritate juridică, incoerenţa jurisprudenţială fiind sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze împotriva statului român (Beian împotriva României, Tudor împotriva României, Păduraru împotriva României etc.).

362. Aşa cum rezultă din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în Cauza C-107/23 PPU, obligaţia instanţelor de a da efectivitate dispoziţiilor art. 325 din TFUE şi ale art. 2 alin. (1) din Convenţia PIF nu le scuteşte pe acestea de necesitatea respectării drepturilor fundamentale garantate de Cartă şi de principiile generale ale dreptului Uniunii şi, prin urmare, şi a drepturilor fundamentale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (paragraf 101). În acelaşi timp, aşa cum s-a arătat mai sus, Curtea Europeană a statuat că măsurile dispuse de autorităţile statale în cazul partajării unor competenţe cu o organizaţie supranaţională sunt justificate numai atât timp cât organizaţia respectivă protejează drepturile fundamentale la un nivel cel puţin echivalent cu protecţia oferită de Convenţie, prin urmare, autorităţile judiciare rămân nu doar competente să aprecieze, ci, în acelaşi timp, şi responsabile cu asigurarea nivelului de protecţie menţionat.

363. Or, aplicarea de către instanţe a unor concepte abstracte, neclarificate în lege, cu conţinut imprecis, pentru a lăsa neaplicate decizii naţionale obligatorii care interpretează şi fac aplicabile norme de drept intern, integrate în ordinea constituţională din România şi în acord cu exigenţele impuse de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, este de natură a încălca principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, aşa cum este garantat de art. 7 din Convenţie.

364. În raport cu toate considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reţine că:

1. prescripţia răspunderii penale, inseparabilă de întreruperea acesteia, în dreptul pozitiv român şi potrivit ordinii constituţionale, este o instituţie de drept penal material;

2. normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor legii penale mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 din Codul penal, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 67/2022, obligatorie;

3. lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu articolul 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

4. standardul naţional de protecţie a drepturilor fundamentale, mitior lex (corolar al neretroactivităţii/ultraactivităţii legii penale mai severe), inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale şi a întreruperii acesteia, dă substanţă principiului legalităţii infracţiunii şi pedepsei, astfel cum este reglementat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, asigurând garanţiile prevăzute de acestea şi o protecţie superioară, sens în care, în acord cu dispoziţiile art. 53 din Cartă, instanţele naţionale trebuie să aplice standardele naţionale, care asigură o protecţie mai largă;

5. obligaţia impusă instanţelor prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-107/23 PPU are drept consecinţă asigurarea unui nivel de protecţie a drepturilor fundamentale care nu este echivalent sau comparabil cu protecţia asigurată de art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar în aceste condiţii, măsurile luate de autorităţile judiciare sunt justificate numai atât timp cât aplicarea dreptului unional protejează drepturile fundamentale într-un mod care poate fi considerat cel puţin echivalent cu protecţia conferită de Convenţia europeană a drepturilor omului;

6. riscul sistemic de impunitate pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, în considerarea căruia ar trebui lăsată neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit Hotărârii din Cauza – 107/23 PPU (Lin), nu poate fi apreciat de către instanţele de judecată în absenţa unor criterii predefinite de legiuitor, însemnând o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat;

7. succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcţie de natura infracţiunii, după cum aceasta este o infracţiune îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau o altă infracţiune de drept comun, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru lipsa de precizie şi previzibilitate a legii.

365. În consecinţă, în raport cu argumentele dezvoltate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Instanţele de judecată sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU? şi va stabili că:

1. Instanţele de judecată nu pot lăsa neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (limite prevăzute în dispozitivul hotărârii la pct. 1 teza a II-a).

2. Dezlegarea dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se va aplica în condiţiile stabilite de aceasta şi actelor de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Instanţele de judecată sunt obligate să lase neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU? şi stabileşte că:

1. Instanţele de judecată nu pot lăsa neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (limite prevăzute în dispozitivul hotărârii la pct. 1 teza a II-a).

2. Dezlegarea dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală se va aplica în condiţiile stabilite de aceasta şi actelor de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2024.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
ELENI CRISTINA MARCU

Magistrat-asistent,
Elena Rosana Bota