În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 19 iunie 2024 a fost publicată Decizia nr. 8/2024 privind sesizarea formulată de Avocatul Poporului cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează problema de drept privind interpretarea şi aplicarea neunitară a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi art. 278 alin. (1) din Codul muncii, raportate la prevederile art. 2.553 alin. (1) din Codul civil şi ale art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Text rezumat*, în vigoare la 19 iunie 2024:
(*pentru forma actualizată la zi, accesați AICI)

I. Titularul și obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea formulată de Avocatul Poporului cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează problema de drept privind interpretarea şi aplicarea neunitară a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi art. 278 alin. (1) din Codul muncii, raportate la prevederile art. 2.553 alin. (1) din Codul civil şi ale art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă având ca obiect modalitatea de calcul al termenului de preaviz, în sensul de a se stabili modalitatea de calcul al termenului de preaviz, respectiv dacă acesta include sau nu şi ziua în care a fost comunicată notificarea privind încetarea contractului individual de muncă, respectiv ziua în care s-a împlinit termenul.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, examinând recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului, a subliniat următoarele:
[…]

64. Divergenţa instanţelor priveşte modul de calcul al termenului de preaviz stabilit în zile lucrătoare, de care beneficiază, potrivit art. 75 alin. (1) din Codul muncii, persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) şi d), art. 65 şi art. 66 din acelaşi cod.

65. Art. 75 din Codul muncii instituie un drept de preaviz care „nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare”, durata preavizului reprezentând un drept minimal, cu consecinţa că prin acte normative speciale se poate institui o perioadă a preavizului mai mare, iar prin contractele colective sau individuale de muncă se poate deroga de la dispoziţiile legale, stabilindu-se o durată superioară celei de 20 de zile lucrătoare.

66. Ceea ce urmează să se stabilească, în interpretarea art. 278 din Codul muncii, este dacă, în întregirea dispoziţiilor din Codul muncii, termenul de preaviz stabilit pe zile lucrătoare se poate socoti fără a se lua în calcul nici prima şi nici ultima zi a termenului, potrivit art. 2.553 alin. (1) din Codul civil şi art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, în sensul verificării compatibilităţii acestor reglementări de drept comun privind calculul termenelor substanţiale şi procedurale cu specificul raporturilor de muncă.

67. Dezlegarea problemei de drept ridicate de titularul sesizării este în legătură cu semnificaţia de termen a preavizului, adică de interval de timp situat în ultima etapă a executării contractului individual de muncă, ce are un moment de început şi un moment de final.

68. Observându-se că sesizarea se referă atât la dispoziţii din Codul civil, cât şi din Codul de procedură civilă privind calculul termenelor, se impune clarificarea cadrului normativ şi a limitelor sesizării.

69. Verificarea hotărârilor judecătoreşti definitive anexate sesizării de recurs în interesul legii nu relevă o abordare divergentă a instanţelor. Chiar dacă preavizul constituie o etapă din cadrul procedurii concedierii, demersul urmărind încetarea raportului de muncă din iniţiativa angajatorului este subsumat dispoziţiilor de drept material.

70. Art. 275 din Codul muncii prevede că dispoziţiile titlului XII – „Jurisdicţia muncii” se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, fără a se extinde aceste reguli privind procedura de soluţionare a litigiilor de muncă la reglementările de drept substanţial din Codul muncii, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă.

71. Punctul de plecare al interpretării neunitare a legii este raportul dintre legea generală şi cea specială, în contextul intrării în vigoare la 1 octombrie 2011 a Codului civil. Potrivit art. 2 alin. (2) din acest act normativ, codul este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

72. În temeiul art. 278 alin. (1) din Codul muncii, în măsura în care nu sunt îndestulătoare, normele acestuia se completează cu dispoziţiile legislaţiei civile. În toate cazurile, în aplicarea acestui principiu trebuie să se aibă în vedere regula potrivit căreia Codul civil poate constitui drept comun pentru legislaţia muncii, deci poate întregi normele din legislaţia muncii numai în măsura compatibilităţii cu specificul raporturilor de muncă.

73. Codul muncii în vigoare nu conţine o reglementare a modului de calcul al termenelor stabilite pe zile lucrătoare, în sensul de a preciza dacă se calculează după sistemul exclusiv, reglementat prin art. 2.553 alin. (1) din Codul civil, sau dimpotrivă, după sistemul inclusiv, pe zile pline, când intră în calcul atât ziua în care termenul începe să curgă, cât şi ziua în care se sfârşeşte, ori după un sistem intermediar, în care nu se socoteşte ziua în care termenul începe să curgă, dar se ia în calcul ziua în care se împlineşte.

74. Termenul de preaviz stabilit pe zile lucrătoare are o lungă tradiţie în cadrul reglementării măsurii concedierii în domeniul raporturilor de muncă, regăsindu-se şi în cuprinsul Codului muncii anterior (Legea nr. 10/1972 privind Codul Muncii al Republicii Socialiste România).

75. Intrarea în vigoare a regulilor privind calculul termenelor din Codul civil a condus la interpretarea unor instanţe în sensul că aspectele nereglementate expres în Codul muncii atrag incidenţa dispoziţiilor art. 2.553 alin. (1) din Codul civil, în baza prevederilor art. 278 alin. (1) din Codul muncii.

76. Procedând la compararea sistemelor de calcul din cele două acte normative se observă, ab initio, ca acestea conţin diferenţe de esenţă.

77. Astfel, în cazul termenelor pe zile reglementate de art. 2.553 şi art. 2.554 din Codul civil, regula este că nu se socotesc prima şi ultima zi, dar calculul implică toate zilele calendaristice, inclusiv zilele nelucrătoare, cu excepţia ultimei zile care nu poate fi niciodată într-o zi nelucrătoare, termenul prelungindu-se de drept până la finalul primei zile lucrătoare următoare. Un asemenea mod de calcul în care se adiţionează zile calendaristice ce curg continuu, indiferent de numărul zilelor nelucrătoare din durata termenului, nu are în vedere specificul organizării raporturilor de muncă dintre angajatori şi angajaţi, ce caracterizează zilele lucrătoare.

78. Termenul de preaviz reglementat de Codul muncii este compus numai din zile lucrătoare, ceea ce înseamnă că nu poate începe, nu poate include şi nu se poate împlini într-o zi nelucrătoare. Termenul curge dacă nu intervine o cauză de suspendare a contractului individual de muncă, situaţie specifică raportului de muncă în care se produce şi suspendarea termenului de preaviz, cu excepţiile prevăzute de art. 75 alin. (3) din Codul muncii.

79. Dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, impun unitatea terminologică, adică exprimarea aceleiaşi noţiuni în limbajul normativ prin aceiaşi termeni.

80. Legiuitorul a exprimat termenele de drept substanţial din Codul muncii, al cărui domeniu de aplicare cuprinde raporturile de muncă, fie în zile calendaristice, fie în zile lucrătoare, fiind exclusă identitatea semantică a celor două noţiuni. Având în vedere modul diferenţiat de reglementare a termenelor pe zile din cuprinsul acestui act normativ, prin disocierea reperelor temporale ce influenţează în mod direct şi durata efectivă a timpului afectat de termen, legiuitorul a instituit o categorie a termenelor pe zile lucrătoare, derogatorie de la dreptul comun, în care este inclus şi termenul de preaviz.

81. Definiţia legală a zilei lucrătoare, noţiune specifică în legislaţia muncii, la care se face referire ori de câte ori se verifică activitatea desfăşurată de salariat şi se stabilesc drepturi de natură salarială, o oferă prevederile art. 2 alin. (2) din Regulamentul nr. 1.182/71 al Consiliului Europei, iar reglementarea Codului muncii privind timpul de muncă şi odihnă se regăseşte în cuprinsul dispoziţiilor din titlul III.

82. Art. 111 alin. (1) din Codul muncii stabileşte că timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îşi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare. În legătură cu durata, la alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că programul de muncă reprezintă modelul de organizare a activităţii, care stabileşte orele şi zilele când începe şi când se încheie prestarea muncii, determinând durata zilei lucrătoare.

83. Din perspectiva legiuitorului, fiind excluse, ca regulă generală, zilele de repaus, zilele considerate sărbători legale ori zilele declarate nelucrătoare, zilele lucrătoare sunt cele efectiv lucrate, reflectate în pontaje sau în care, potrivit modului de organizare a timpului de lucru stabilit de angajator prin regulament intern sau prin contractul individual de muncă, angajatul ar fi trebuit să lucreze.

84. Potrivit principiilor generale de interpretare, caracterul prioritar al normei speciale decurge din însăşi finalitatea adoptării ei, determinând intenţia legiuitorului de a deroga de la norma generală, prin prevederi de strictă interpretare şi aplicare. Prin urmare, norma specială, fiind derogatorie de la norma generală, se aplică şi atunci când este anterioară normei generale ori de câte ori o ipoteză intră sub incidenţa prevederilor sale.

85. În Codul muncii preavizul este reglementat atât prin art. 75 alin. (1) în cazul concedierii, cât şi prin art. 81 în cazul demisiei, act unilateral al salariatului prin care acesta are iniţiativa încetării contractului de muncă pentru cazurile expres prevăzute care exclud culpa.

86. Prin Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, prin care s-au urmărit actualizarea cu cadrul legislativ general, în contextul intrării în vigoare a Codului civil actual, asigurarea coerenţei şi o mai bună sistematizare normativă, s-a modificat termenul de preaviz în cazul demisiei, stabilit anterior pe zile calendaristice, fiind reglementat, ca şi în cazul concedierii, pe zile lucrătoare. Astfel, potrivit art. 81 alin. (4) din Codul muncii, preavizul nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrătoare pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv mai mare de 45 de zile lucrătoare pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere.

87. Prin examinarea compatibilităţii dispoziţiilor art. 2.553 alin. (1) din Codul civil cu specificul raporturilor de muncă, potrivit art. 278 alin. (1) din Codul muncii, se observă că aplicarea regulii în care nu se socotesc nici prima unitate de timp în care începe să curgă termenul şi nici unitatea de timp în care se împlineşte ar conduce la o prelungire nejustificată a duratei efective de timp incluse în calculul termenului, îndepărtându-se de la scopul şi limitele acestuia.

88. Astfel, în privinţa sistemului de calcul al termenului general de preaviz pe zile lucrătoare, specificul raportului de muncă nu permite trimiterea la dreptul comun, acesta rezultând din analiza coroborată a normelor din Codul muncii.

89. Preavizul inclus în durata contractului individual de muncă are o durată specifică, care trebuie sa fie efectivă din punctul de vedere al raportului de muncă dintre salariat şi angajator, în legătură cu care sunt corelate drepturile şi obligaţiile părţilor, ceea ce presupune numărarea zilelor lucrătoare efectiv lucrate sau în care angajatul ar fi trebuit să lucreze.

90. În aceeaşi măsură, dreptul salariatului la preaviz constituie o dimensiune a dreptului său la informare prevăzut de art. 39 alin. (1) lit. h) din Codul muncii.

91. Astfel cum rezultă din Decizia nr. 8 din 8 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, nulitatea absolută a deciziei şi a măsurii de concediere intervine în situaţia în care termenul de preaviz a fost inferior celui stabilit de lege sau prin contracte colective ori individuale de muncă, fiind subliniată importanţa în verificarea legalităţii procedurii de concediere, nu a indicării formale a termenului de preaviz, ci a măsurii în care salariatul a beneficiat deplin din partea angajatorului de acest drept.

92. În considerentele deciziei anterior evocate s-a reţinut că dreptul la preaviz este conceput şi ca un instrument de apărare a angajatului faţă de efectele negative ale încetării contractului său de muncă, subsumându-se „dreptului la protecţie în caz de concediere”, reglementat ca atare în dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. j) din Codul muncii. Salariatul aflat în procedura de concediere nu poate renunţa la preaviz în situaţia în care, potrivit legii, este îndreptăţit la acordarea acestuia, nici prin act unilateral şi nici prin acord cu angajatorul său, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 38 din Codul muncii. Potrivit acestui text de lege, „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”. Or, dreptul la preaviz este unul dintre drepturile recunoscute prin lege, fiind inclus în categoria reglementată de art. 39 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, respectiv „dreptul la protecţie în caz de concediere”. Prin urmare, se poate considera că dreptul la preaviz, ca o garanţie împotriva abuzurilor şi nelegalităţilor la care poate recurge angajatorul în caz de concediere, a fost reglementat de legiuitor pentru protecţia salariatului de bunăcredinţă, de vreme ce ipotezele legale în care preavizul trebuie acordat nu presupun culpa persoanei în cauză.

93. Prin urmare, în vederea asigurării efective şi integrale a intervalului minim general care a fost prevăzut de art. 75 alin. (1) din Codul muncii sub sancţiunea nulităţii absolute, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz şi se împlineşte în ultima zi a termenului, în calculul termenului intrând, potrivit legii, numai zilele lucrătoare încadrate în acest interval.

94. În concluzie, faţă de argumentele prezentate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) şi art. 278 alin. (1) din Codul muncii, termenul de preaviz începe să curgă din ziua următoare comunicării notificării de preaviz şi se împlineşte în ultima zi a termenului, dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 şi alin. (2) din Codul de procedură civilă, precum şi cele ale art. 2.553 alin. (1) din Codul civil nefiind aplicabile.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2024.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
CORINA-ALINA CORBU

Magistrat-asistent-şef,
Cristian Balacciu