În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 851 din 26 august 2024 a fost publicată Decizia nr. 10/2024 privind examinarea sesizării formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ce formează obiectul Dosarului nr. 905/1/2024.

Text rezumat*, în vigoare la 26 august 2024:
(*pentru forma actualizată la zi, accesați AICI)

I. Titularul și obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept:

Dacă, în baza prevederilor art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă, asociaţiile şi fundaţiile înfiinţate în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare, pot avea ca scop şi/sau ca obiectiv organizarea de activităţi specifice arbitrajului instituţionalizat?

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, examinând recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a subliniat următoarele:
[…]

72. Se cuvine reiterat că problema de drept, care a primit dezlegări diferite din partea instanţelor de judecată, este cea referitoare la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă entităţile supuse prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 pot include în statut ca scop şi/sau ca obiective constituirea şi organizarea, în mod permanent, a arbitrajului instituţionalizat.

73. Distinct de reglementarea preexistentă a arbitrajului ad-hoc, noţiunea de arbitraj instituţionalizat, ca formă alternativă de jurisdicţie privată, a fost inclusă, cu caracter de noutate, în Codul de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, fiindu-i atribuit, în integralitate, titlul VII din cartea a IV-a – Despre arbitraj, însă legiuitorul a oferit o definiţie imprecisă şi lipsită de rigoare.

74. Potrivit dispoziţiilor art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă, arbitrajul instituţionalizat este acea formă de jurisdicţie arbitrală care se constituie şi funcţionează în mod permanent pe lângă o organizaţie sau instituţie internă ori internaţională sau ca organizaţie neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condiţiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluţionare potrivit unei convenţii arbitrale.

75. Ceea ce a generat o interpretare neunitară a textului de lege este, pe de o parte, utilizarea sintagmei „organizaţie neguvernamentală de interes public de sine stătătoare” în indicarea persoanei juridice ce organizează arbitrajul instituţionalizat, iar, pe de altă parte, menţiunea că această formă de jurisdicţie arbitrală „se constituie şi funcţionează (…) în condiţiile legii”.

76. Este de remarcat faptul că, în dreptul pozitiv, nu există un text de lege care să dea o definiţie legală conceptului de organizaţie neguvernamentală de interes public. Expresia organizaţie neguvernamentală a intrat în uz odată cu înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite în 1945 prin prevederile art. 71 din capitolul X din Carta Naţiunilor Unite, fiind privită ca organizaţie nonprofit care funcţionează independent de guvernele naţionale.

77. Ca atare, norma de trimitere la o lege în baza căreia se constituie şi funcţionează o astfel de organizaţie neguvernamentală a creat dificultăţi în stabilirea acesteia, apreciindu-se că trebuie să fie, în mod necesar, o lege specială care să autorizeze persoana juridică fără scop lucrativ în scopul organizării activităţii de arbitraj instituţionalizat ori, dimpotrivă, că este suficientă raportarea la normele de drept comun din materia înfiinţării persoanelor juridice de drept privat fără scop patrimonial, reprezentate de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000.

78. Această situaţie a determinat constituirea a trei orientări jurisprudenţiale: cea care apreciază că este suficient ca în statutul persoanei juridice înfiinţate în baza Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 să se prevadă posibilitatea organizării arbitrajului instituţionalizat, cea care solicită, ca o condiţie suplimentară, recunoaşterea statutului de utilitate publică pentru persoana juridică respectivă şi cea care consideră că este necesară intervenţia expresă a legiuitorului care să permită constituirea unei entităţi având acest scop.

79. În prezenţa lipsei de claritate a normei legale, o interpretare corectă, care să stea la baza unei practici unitare, trebuie realizată ţinându-se seama, deopotrivă, de interpretarea istorico-teleologică (analizând finalitatea urmărită de legiuitor într-un context istoric dat) şi sistematică (bazată pe coroborarea textelor legale de aşa manieră încât interpretările acestora să se concilieze).

80. Pornind de la interpretarea istorico-teleologică, trebuie avut în vedere că, deşi procedura arbitrajului era cuprinsă în prevederile art. 340-3703 din cartea a IV-a a Codului de procedură civilă din 1865, încă de la intrarea sa în vigoare, forma arbitrajului instituţionalizat nu îşi avea corespondent.

81. Prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 iulie 1993, a fost introdus art. 3411, care a pus bazele normative formale ale arbitrajului instituţionalizat, în sensul în care „părţile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituţie permanentă de arbitraj sau de o terţă persoană”.

82. Această reglementare nu a vizat şi o definire a noţiunii de instituţie permanentă de arbitraj, ci a cuprins prevederi comune arbitrajului ad-hoc şi celui instituţionalizat.

83. Determinat de această normă, în literatura de specialitate s-a considerat că părţile puteau trimite la regulamente şi reguli de procedură arbitrale adoptate de către o instituţie ori un organism intern sau internaţional, spre exemplu, Regulamentul de Arbitraj al Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional (UNICTRAL).

84. Această orientare nu a fost doar teoretică, ci a fost bazată pe o anumită tradiţie în materie de arbitraj instituţionalizat şi reglementată prin legi speciale, în acord cu norma internaţională reprezentată de Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional din 21 aprilie 1961, adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite. România a acceptat jurisdicţia instanţelor de arbitraj internaţional în materie comercială, ratificând convenţia prin Decretul nr. 281 din 25 iunie 1963.

85. În acest context, se impune a fi amintit că prin Decretul-lege nr. 139 din 11 mai 1990 privind camerele de comerţ şi industrie din România, emis de Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 12 mai 1990, au fost înfiinţate Camera de Comerţ şi Industrie a României, ca organizaţie neguvernamentală, de utilitate publică, cu caracter autonom, precum şi Curtea de arbitraj comercial internaţional, instituţie fără personalitate juridică, ce se organiza şi funcţiona pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

86. Aşadar, prin introducerea art. 3411 din Codul de procedură civilă din 1865 s-a urmărit o recunoaştere expresă a modalităţii alternative de exercitare a arbitrajului de către o instituţie organizată permanent, inclusiv din perspectiva dreptului procesual comun, fiind reglementate modalitatea de înfiinţare a tribunalului arbitral, procedura în faţa acestuia, forţa obligatorie a hotărârii şi căile de atac la instanţele statale.

87. Normativizarea acestei tipologii de jurisdicţie privată nu a avut ca obiectiv instituirea unui nou cadru legislativ de înfiinţare a persoanelor juridice, pe temeiul liberei asocieri, ca „instituţii permanente de arbitraj”, ci consacrarea legală, în cuprinsul Codului de procedură civilă din 1865, a acestei forme de arbitraj preexistente, în maniera definită de către doctrina de specialitate şi reglementată, disparat, în diverse acte normative.

88. Concluzia este susţinută de împrejurarea că această formă de jurisdicţie alternativă a continuat să fie reglementată în diverse acte normative, legiuitorul apreciind necesară această modalitate de soluţionare a litigiilor, prin raportare la specificul anumitor domenii de activitate, respectiv Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 11 august 1994, prin care a fost înfiinţată Camera arbitrală a bursei de valori; Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, prin care a fost înfiinţată Comisia de arbitraj, instituţie fără personalitate juridică, pe lângă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate; Legea notarilor publici şi a activităţilor notariale nr. 36/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 16 mai 1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 77/2012, prin care a fost înfiinţată Curtea de arbitraj ca instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală, fără personalitate juridică, ce funcţionează pe lângă Camera Notarilor Publici.

89. De asemenea, federaţiile sportive naţionale, constituite prin asocierea cluburilor sportive şi asociaţiilor judeţene şi ale municipiului Bucureşti, pe ramuri de sport, sunt declarate ope legis, respectiv prin art. 35 din Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 69/2000), persoane juridice de drept privat, de utilitate publică, autonome, neguvernamentale, apolitice şi fără scop lucrativ. Aceste organizaţii neguvernamentale dobândesc personalitate juridică în baza Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, numai cu avizul expres al Ministerului Tineretului şi Sportului, cu menţiunea că, potrivit art. 36 alin. (5) din Legea nr. 69/2000, se organizează şi funcţionează în baza statutului propriu elaborat în conformitate cu prevederile acestei legi şi cu statutele federaţiilor internaţionale corespondente. În acest context este de reţinut că prin art. 941 din Legea nr. 69/2000 „litigiile izvorâte din contractul individual de muncă pentru sportivi sau din contractul de activitate sportivă pot fi soluţionate fie de instanţele judecătoreşti, fie, dacă părţile decid astfel prin contractul încheiat între ele, pe calea arbitrajului instituţionalizat, în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, şi în statutele şi regulamentele federaţiilor sportive naţionale”.

90. Este de menţionat că, în perioada în care Codul de procedură civilă din 1865 a fost în vigoare, dreptul comun în materia înfiinţării şi funcţionării persoanelor juridice fără scop patrimonial era reprezentat de Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociaţii şi Fundaţii), cu modificările ulterioare, în vigoare până la data de 30 aprilie 2000, cadru normativ general de exercitare a dreptului la liberă asociere, care nu cuprindea o identificare, cel puţin exemplificativă, a obiectivelor asociaţiilor şi fundaţiilor, ci menţiona scopul înfiinţării acestora, care putea să corespundă fie intereselor generale ale colectivităţii, fie intereselor unei anumite categorii sociale, fie intereselor personale nepatrimoniale ale asociaţilor.

91. O reglementare identică a fost preluată şi în cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000.

92. Astfel, se constată că nu există, de lege lata, nicio dispoziţie legală specială care să prevadă că asociaţiile şi fundaţiile, constituite în baza dreptului la liberă asociere, pot să înfiinţeze instituţii permanente de arbitraj.

93. Prin urmare, introducerea legală a conceptului de arbitraj instituţionalizat prin art. 616 din Codul de procedură civilă nu schimbă paradigma de reglementare anterioară, în contextul în care în fondul activ al legislaţiei exista o consacrare a acestei tipologii de jurisdicţie, organizată, în mod permanent, fie la nivelul unor instituţii interne înfiinţate ca organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, fie de către organizaţii neguvernamentale, pe care legiuitorul le-a declarat, printr-o dispoziţie specială, astfel cum este cea inserată în Legea nr. 69/2000, ca fiind de interes/utilitate publică.

94. Ca atare, în cadrul acestei prime interpretări, se constată că, pornind de la realităţi juridice preexistente, dispoziţiile art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă au subsumat, în cadrul acestei noţiuni legale, elemente definitorii comune consacrate într-un ansamblu normativ eclectic, configurat prin legi speciale care, reglementând în diferite domenii, a consacrat forma de jurisdicţie arbitrală permanentă.

95. Continuând raţionamentul cu interpretarea sistematică, trebuie remarcat că, în conţinutul său normativ, art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă enumeră, în mod limitativ, entităţile juridice care pot înfiinţa arbitraj instituţionalizat, ca formă de jurisdicţie arbitrală, respectiv o instituţie guvernamentală internă sau internaţională, precum şi o organizaţie neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, consacrând, în mod expres, şi principiul legalităţii.

96. Dacă noţiunea de „instituţie internă ori internaţională” este clară şi nu comportă dezbateri, chestiunea care a determinat practica judiciară neunitară şi care se impune a fi lămurită este reprezentată de sintagma „organizaţie neguvernamentală de interes public”.

97. Aşa cum s-a reţinut anterior, termenul de organizaţie neguvernamentală nu are o reglementare legală, astfel că a fost asociat, prin analogie, cu instituţia juridică cu cele mai multe asemănări, respectiv cu persoanele juridice fără scop lucrativ, astfel cum sunt definite de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000.

98. Potrivit art. 1 alin. (1) din actul normativ menţionat, „persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii în condiţiile prezentei ordonanţe”, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, „asociaţiile şi fundaţiile constituite potrivit prezentei ordonanţe sunt persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial”.

99. Se observă că, spre deosebire de art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă care se referă la o „organizaţie neguvernamentală de interes public”, Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 reglementează constituirea unor persoane juridice care au ca scop desfăşurarea unor activităţi de interes general, sub formă de asociaţii (ca sumă de voinţe) sau de fundaţii (ca afectare a unui patrimoniu).

100. Din această perspectivă, sfera noţiunii de interes general nu se identifică cu cea de interes public, astfel că nu se poate considera că reglementarea din art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă face trimitere, în mod direct şi explicit, la persoanele juridice înfiinţate în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, pe motiv că nu ar exista nicio distincţie care să împiedice, în procedura de dobândire a personalităţii juridice prevăzute de actul normativ menţionat, validarea unui statut care cuprinde voinţa asociaţilor sau a membrilor fondatori ai unei fundaţii de a organiza jurisdicţia arbitrală.

101. Prin urmare, nu poate fi reţinută prima orientare jurisprudenţială, neexistând un cadru legal care să valideze o astfel de trimitere.

102. Nu poate fi considerată ca relevantă nici trimiterea pe care o parte a jurisprudenţei a făcut-o la dispoziţiile art. 38 şi următoarele din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, care reglementează procedura recunoaşterii asociaţiilor, fundaţiilor sau federaţiilor de către Guvernul României ca fiind de utilitate publică, având în vedere că acordarea acestui statut: se face în considerarea unei activităţi neîntrerupte prin acţiuni semnificative de cel puţin 3 ani într-un anumit domeniu de interes general; presupune dreptul de a i se atribui în folosinţă gratuită bunurile proprietate publică, coroborat, printre altele, cu obligaţia de a menţine, cel puţin, nivelul activităţii şi performanţele care au determinat recunoaşterea. Prin urmare, acordarea statutului de utilitate publică persoanei juridice fără scop patrimonial nu califică această persoană ca fiind dintre cele menţionate de art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

103. Ca atare, cu referire la organizaţia neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, sintagma „în condiţiile legii” reprezintă expresia voinţei legiuitorului de a legitima entităţile juridice în activitatea de organizare, în mod instituţionalizat şi permanent, a arbitrajului anterior desfăşurării oricărei activităţi specifice, acesta rezervându-şi atributul de a stabili condiţiile în care trebuie să se înfiinţeze şi să funcţioneze o asemenea activitate.

104. Aceasta, deoarece însuşi dreptul comun constituit de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 dispune că statul, prin autorităţile legislative şi administrative, poate înfiinţa persoane juridice fără scop patrimonial, ce nu se supun prevederilor dreptului comun în materie, ci reglementărilor speciale în baza cărora s-au înfiinţat. În acest sens, conform art. 85 din acest act normativ, „persoanele juridice de utilitate publică – asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii de acest fel – înfiinţate prin legi, ordonanţe, decrete-lege, hotărâri ale Guvernului sau prin orice alte acte de drept public nu intră sub incidenţa prevederilor prezentei ordonanţe, ci rămân supuse reglementărilor speciale care stau la baza înfiinţării şi funcţionării lor”.

105. Spre deosebire de arbitrajul ad-hoc în legătură cu care nu sunt necesare forme de organizare instituţionalizată, ci doar voinţa părţilor concretizată într-o convenţie arbitrală sau clauză compromisorie şi obligaţia, asumată de părţi odată declanşată procedura arbitrală, a respectării procedurii de soluţionare, în cazul arbitrajului instituţionalizat este necesar ca acesta să funcţioneze în mod permanent pe lângă o organizaţie sau instituţie internă ori internaţională sau, în a doua teză, ca organizaţie neguvernamentală de interes public de sine stătătoare.

106. Sintagma „organizaţie neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condiţiile legii” poate fi definită numai ca o organizaţie neguvernamentală autorizată de legiuitor să exercite un astfel de arbitraj instituţionalizat. Distinct de organizaţiile sau instituţiile interne ori internaţionale la care se referă prima teză şi care vizează acele organisme a căror jurisdicţie a fost acceptată de statul român prin convenţiile internaţionale la care a aderat sau instituţiile interne cărora, prin legea de înfiinţare, le-a fost permis să organizeze şi o astfel de activitate de arbitraj instituţionalizat, cum sunt „de exemplu” Uniunea Naţională a Barourilor din România sau Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, ca organizaţii profesionale, statul poate înfiinţa persoane juridice fără scop patrimonial, ce nu se supun prevederilor dreptului comun în materie, astfel cum rezultă din prevederile art. 85 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, sau poate autoriza ca o persoană juridică pe care o defineşte ca fiind de utilitate/interes public să organizeze activitate de arbitraj instituţionalizat.

107. Aceste persoane juridice fără scop patrimonial fie au fost înfiinţate de legiuitor în scopul explicit al organizării activităţii de arbitraj instituţionalizat, fie li s-a permis să insereze în statut, ca obiectiv, o astfel de atribuţie, ceea ce garantează că aceste jurisdicţii sunt autonome, au caracter permanent şi un regulament propriu de organizare şi funcţionare.

108. Aşadar, se poziţionează în afara normei legale activitatea acelor asociaţii şi fundaţii care îşi declară prin proprie voinţă, ca obiectiv, organizarea şi desfăşurarea arbitrajului instituţionalizat, pentru că o atare atribuire de competenţă nu emană de la o autoritate cu putere de legiferare, ci de la simpli particulari care se asociază în acest scop, pe când, pentru persoanele juridice care au constituit instanţe de arbitraj instituţionalizat în temeiul legii, aceasta nu reprezintă doar o opţiune a entităţilor respective, ci o obligaţie de a se conforma legii care le guvernează activitatea.

109. În concluzie, sintagma „în condiţiile legii” nu are în vedere doar condiţia ca aceste entităţi să fie înfiinţate şi să funcţioneze potrivit legii (aşa cum este o asociaţie sau fundaţie înfiinţată potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000), ci se interpretează în sensul că înseşi înfiinţarea şi funcţionarea arbitrajului instituţionalizat se pot face doar dacă legea prevede expres această posibilitate pentru entitatea respectivă şi doar în condiţiile astfel stabilite prin lege.

110. Nu este exclus ca legiuitorul să prevadă că pot fi înfiinţate entităţi chiar în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, care pot desfăşura şi activităţi de arbitraj instituţionalizat, fiind însă necesară existenţa unei dispoziţii legale speciale care să confere entităţilor respective această atribuţie. Autorizarea legală poate fi directă, în persoana acelei asociaţii sau fundaţii, ori, în mod indirect, prin afilierea acesteia la o organizaţie sau instituţie internă ori internaţională sau la o organizaţie neguvernamentală de interes public, care beneficiază de abilitarea legală de a constitui un arbitraj instituţionalizat, precum sunt camerele de comerţ, organismele de administrare a unor profesii liberale, anumite organe de specialitate ale administraţiei publice sau alte asemenea instituţii abilitate.

111. Această interpretare nu contrazice jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea Hotărârea Mutu şi Pechstein împotriva Republicii Cehe din 2 octombrie 2018) şi nici pe cea a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (a se vedea Ordonanţa din 13 februarie 2014, pronunţată în Cauza C-555/13, şi Ordonanţa din 13 decembrie 2018, pronunţată în Cauza C 370/18), întrucât, în accepţiunea art. 6 din Convenţie, pentru ca o instanţă să fie considerată „tribunal” se impune înfiinţarea acesteia în condiţiile legii, fiindu-i recunoscut unui tribunal înfiinţat de către o persoană juridică de drept privat caracter de arbitraj instituţionalizat în condiţiile în care ţara care îl găzduieşte a oferit garanţii, prin legislaţia şi jurisprudenţa sa, ce l-au apropiat de o instanţă de judecată, iar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene defineşte o „instanţă” în sensul articolului 267 din TFUE prin prisma caracterului obligatoriu al competenţei sale.

112. În consecinţă, sintagma „în condiţiile legii” presupune ca instituirea instanţei arbitrale să se facă de către o organizaţie neguvernamentală de interes public, constituită în temeiul unei prevederi legale speciale care îi autorizează înfiinţarea.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 616 alin. (1) din Codul de procedură civilă, stabileşte că entităţile supuse reglementării Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare, pot include în statut, ca scop şi/sau ca obiectiv, organizarea de activităţi specifice arbitrajului instituţionalizat numai dacă sunt autorizate de legiuitor să exercite arbitrajul instituţionalizat.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2024.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
CORINA-ALINA CORBU

Magistrat-asistent-şef,
Cristian Balacciu