Considerăm util să aducem la cunoștința utilizatorilor acestei platforme un centralizator cu toate soluțiile de admitere privind dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunțate de ÎCCJ în perioada 2014-2023, după cum urmează:

:: 2014

Prin Decizia nr. 1/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie prin încheierea din data de 7 februarie 2014, în Dosarul nr. 289/120/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni şi stabileşte:
„În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale.
În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal.
În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim.
În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi.”
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2014.”

Prin Decizia nr. 2/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 530/303/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul prescripţiei răspunderii penale, respectiv dacă prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei.
În aplicarea art. 5 din Codul penal, stabileşte că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2014.”

Prin Decizia nr. 3/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.638/257/2012 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a se stabili rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice.
În aplicarea art. 336 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza unei duble prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel dat de prima prelevare.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2014.”

Prin Decizia nr. 4/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I penală prin Încheierea din data de 20 februarie 2014, în Dosarul nr. 200/93/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din noul Cod penal în cazul faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014 şi stabileşte:
„Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal nu sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014.”
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2014.”

Prin Decizia nr. 5/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în Dosarul nr. 48.654/3/2012, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii în formă continuată, respectiv, dacă infracţiunea în formă continuată reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei.
În aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile.
Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2014.”

Prin Decizia nr. 6/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti Secţia I penală în Dosarul nr. 179/122/2014 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei în ipoteza în care este vorba de tentativă,
„În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. 1 din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei). „
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2014.”

Prin Decizia nr. 7/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin Încheierea din data de 13 martie 2014 în Dosarul nr. 550/111/2014 şi sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin Încheierea din data de 17 martie 2014 în Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept dacă în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma „maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune şi stabileşte:
În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma „maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită” se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracţiunea continuată.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2014.”

Prin Decizia nr. 8/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de către Tribunalul Dolj, Secţia penală, în Dosarul nr. 3.004/215/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept ce vizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită şi a circumstanţelor atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.
În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, stabileşte că la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2014.”

Prin Decizia nr. 10/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 30.259/215/2013 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept:
– dacă în aplicarea art. 418 din Codul de procedură penală, privind neagravarea situaţiei în propriul apel, circumstanţele atenuante reţinute de prima instanţă în favoarea inculpatei în condiţiile art. 74 alin. 1 din Codul penal anterior pot fi menţinute în condiţiile art. 5 din Codul penal de instanţa de control judiciar, învestită doar cu soluţionarea apelului declarat de inculpată, chiar dacă pentru fapta analizată legea penală mai favorabilă o reprezintă noul Cod penal;
– în măsura în care circumstanţele atenuante trebuie menţinute, efectele atenuante ale acestora sunt cele prevăzute de art. 76 din Codul penal anterior sau cele prevăzute de art. 76 din noul Cod penal.
Stabileşte că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, circumstanţele atenuante se apreciază global în funcţie de incriminare şi sancţiune. În situaţia intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât şi cu privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca parte din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct faţă de instituţia pedepsei.
Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut în art. 418 din Codul de procedură penală, atunci când în concret, pentru aceeaşi faptă, se stabileşte o sancţiune mai puţin severă.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2014.”

Prin Decizia nr. 12/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 790/62/2014 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea problemei de drept, în sensul dacă infracţiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal din 1969 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi Legea nr. 255/2013) îşi găsesc corespondent în art. 367 alin. (1) din Codul penal sau, dimpotrivă, sunt dezincriminate deoarece legiuitorul a înţeles să incrimineze în dispoziţiile art. 367 alin. (1) din Codul penal numai infracţiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 (în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 şi Legea nr. 255/2013).
Stabileşte că faptele prevăzute de art. 323 din Codul penal anterior şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 din Codul penal, nefiind dezincriminate.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2014.”

Prin Decizia nr. 13/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Tribunalul Harghita în Dosarul nr. 530/258/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei pedepse pe teritoriul României.
Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 iunie 2014.”

Prin Decizia nr. 14/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Tribunalul Prahova – Secţia penală prin Încheierea din data de 22 aprilie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 4.257/281/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul penal în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce se va reduce cu 1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei.
Stabileşte că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2014.”

Prin Decizia nr. 15/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin Încheierea de şedinţă din 24 februarie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 276/93/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă prevederile art. 43 alin. (5) din noul Cod penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din noul Cod penal. Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei infracţiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iunie 2014.”

Prin Decizia nr. 18/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Tribunalul Galaţi, Secţia penală, prin Încheierea din 16 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.296/233/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în aplicarea art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 187/2012 pedeapsa închisorii executabilă mai mare de 5 ani aplicată pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii se înlocuieşte cu a) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată egală cu durata pedepsei închisorii ori cu b) măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o durată de 5 ani.
Stabileşte că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012:
– pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii al cărei cuantum este până în 15 ani se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii;
– pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2014.”

Prin Decizia nr. 20/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.373/95/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) şi (2) din Codul penal privind funcţionarii publici, respectiv dacă expertul tehnic judiciar este funcţionar public în sensul alin. (1) ori alin. (2).
Stabileşte că expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2014.”

Prin Decizia nr. 21/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 7.269/320/2011 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul dacă „art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretat că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată prin Decizia nr. 2/2014 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care prescripţia răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi text legal prin decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale”.
Stabileşte că dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2014.”

Prin Decizia nr. 25/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 10.204/233/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept referitoare la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, de a reţine în încadrarea juridică dată faptei inculpatului şi dispoziţiile art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.
În aplicarea dispoziţiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală stabileşte că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 noiembrie 2014.”

Prin Decizia nr. 26/2014, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 7.932/102/2012, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal.
Stabileşte că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 decembrie 2014.”

***

:: 2015

Prin Decizia nr. 1/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 1.819/271/2009*, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept, respectiv: dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an 4 luni închisoare şi 4 ani 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.
Stabileşte că dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.
La calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale se ţine seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal raportat la art. 308 alin. (2) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2015.”

Prin Decizia nr. 2/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală în Dosarul 214/59/2008 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „care este calea de atac legală în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală (revizuirea în cazul hotărârilor C.E.D.O.), în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului”.
Stabileşte că, în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2015.”

Prin Decizia nr. 3/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Tribunalul Iaşi – Secţia penală în Dosarul nr. 8.624/245/2014 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, la stabilirea pedepsei aplicabile potrivit noii legi în cazul unei pluralităţi de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie, iar, potrivit noului Cod penal condiţiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în considerare pedeapsa aplicabilă potrivit art. 43 alin. (1), fără aprecieri asupra stării de recidivă, sau cea aplicabilă potrivit art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal”.
Statuează în sensul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, stabilirea pedepsei în baza legii noi, în cazul pluralităţii de infracţiuni care, potrivit Codului penal din 1969, presupunea reţinerea stării de recidivă postcondamnatorie cu revocarea suspendării condiţionate, iar, potrivit Codului penal, condiţiile recidivei postcondamnatorii cu privire la primul termen nu mai sunt întrunite, se determină conform art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2015.”

Prin Decizia nr. 4/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 14.993/302/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept respectiv:
„Dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi 4 din Codul penal din 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată?”
Stabileşte că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri medicale şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2015.”

Prin Decizia nr. 5/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Tribunalul Dolj – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 32.177/215/2014 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile, în sensul „dacă hotărârea pronunţată în soluţionarea căii de atac extraordinare prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală şi împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută de lege o cale de atac poate fi supusă apelului, conform art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală.”
Stabileşte că hotărârea pronunţată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2015.”

Prin Decizia nr. 6/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 22.259/197/2013 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept, în sensul dacă succesiunea de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 118/2014) a avut sau nu ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ în prezent, cu consecinţa dezincriminării in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.
Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Codul penal, succesiunea de acte normative cu privire la preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior (Ordinul ministrului mediului şi pădurilor nr. 3.283/2012; art. 202 pct. 8 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal; Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 76/2014 şi Ordinul ministrului delegat pentru ape, păduri şi piscicultură nr. 118/2014) nu a avut ca efect imposibilitatea stabilirii acestui preţ şi, pe cale de consecinţă, nu a condus la dezincriminarea in concreto a infracţiunilor de tăiere fără drept de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 108 din Legea nr. 46/2008, şi de furt de arbori din fondul forestier naţional, prevăzută de art. 110 din Legea nr. 46/2008.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2015.”

Prin Decizia nr. 9/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a următoarelor chestiuni de drept: „1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2. dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal sau poate interveni în tot cursul procesului penal” şi stabileşte că:
1. în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare;
2. încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2015.”

Prin Decizia nr. 10/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin Încheierea din 9 februarie 2015, dată în Dosarul nr. 11.491/63/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal, respectiv dacă este îndeplinită condiţia tipicităţii infracţiunii de grup infracţional organizat (sau dacă sunt întrunite elementele constitutive) atunci când pentru infracţiunea care intră în scopul grupului a intervenit dezincriminarea odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.
În interpretarea dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal stabileşte că, în ipoteza în care, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, infracţiunea care intră în scopul grupului organizat a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, respectiv condiţia tipicităţii.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2015.”

Prin Decizia nr. 11/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. 612/1/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept „dacă în privinţa infracţiunii de contrabandă, în cazul în care bunurile care fac obiectul infracţiunii au fost identificate şi indisponibilizate în vederea confiscării, se va dispune atât confiscarea bunurilor respective, cât şi obligarea autorului/autorilor la plata taxelor vamale, a accizelor şi a taxei pe valoare adăugată, calculate prin raportare la valoarea în vamă a bunurilor confiscate ori se va dispune doar confiscarea bunurilor respective”.
Stabileşte că, în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a bunurilor sau mărfurilor introduse ilegal pe teritoriul vamal al României, concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria vamală, numai în ipoteza în care acestea au trecut de primul birou vamal situat pe teritoriul vamal comunitar fără să fi fost prezentate în vamă şi transportate spre acest birou vamal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2015.”

Prin Decizia nr. 12/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală prin Încheierea din data de 10 februarie 2015, în Dosarul nr. 2.635/93/2014 (4.246/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă urmează să se reţină cauza de majorare a pedepsei prevăzută de art. 309 din Codul penal, chiar dacă prejudiciul produs prin respectiva infracţiune nu depăşeşte pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal” şi stabileşte:
În interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta agravată a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 mai 2015.”

Prin Decizia nr. 13/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 26.687/3/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior sau conform dispoziţiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară.”
Stabileşte că în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplineşte condiţiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiţionate, se realizează potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. 1 din Codul penal anterior.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 mai 2015.”

Prin Decizia nr. 15/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 6.638/101/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă: „În interpretarea şi aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană şi a art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
După transferarea persoanei condamnate în străinătate, în vederea continuării executării pedepsei în România, perioada considerată ca executată de statul de condamnare (pe baza muncii prestate şi a bunei conduite) trebuie avută în vedere de statul de executare?
În caz afirmativ, perioada considerată ca executată de statul de condamnare trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută sau trebuie recunoscută ca parte din durata pedepsei ce poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, în sensul art. 100 din noul Cod penal (art. 59 din vechiul Cod penal)?”.
În aplicarea art. 17 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală şi art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că:
După transferarea persoanei condamnate de autorităţile judiciare străine, în vederea continuării executării pedepsei în România, durata de pedeapsă considerată ca executată de statul de condamnare pe baza muncii prestate şi a bunei conduite, acordată ca beneficiu în favoarea persoanei condamnate, de autoritatea judiciară străină, nu trebuie scăzută din pedeapsa ce se execută în România.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2015.”

Prin Decizia nr. 19/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea Militară de Apel, în Dosarul nr. 34/753/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I din C. pen.”.
Stabileşte că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. 1 lit. b teza a II-a din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I-a din C. pen.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) Cod procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2015.”

Prin Decizia nr. 20/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, prin Încheierea din 11 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 195/252/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv: „interpretarea dispoziţiilor art. 327 alin. (2) Cod penal în sensul de a lămuri în ce măsură art. 327 alin. (2) Cod penal împrumută toate condiţiile elementului material de la art. 327 alin. (1) Cod penal, inclusiv condiţia ca prezentarea să fie efectuată – prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat – sau art. 327 alin. (2) Cod penal împrumută de la art. 327 alin. (1) Cod penal condiţiile elementului material, mai puţin condiţia vizând modalitatea în care se face prezentarea, astfel încât condiţia ca acţiunea de prezentare să fie efectuată – prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat – este înlocuită în art. 327 alin. (2) Cod penal cu condiţia ca acţiunea de prezentare să fie efectuată prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane”.
În interpretarea art. 327 alin. (2) din Codul penal, stabileşte că cerinţa esenţială a elementului material al infracţiunii de fals privind identitatea reglementată în varianta-tip, vizând folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori Ia dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, este obligatorie şi în ipoteza în care acţiunea de prezentare s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 4 iunie 2015.”

Prin Decizia nr. 22/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori în Dosarul nr. 80/33/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept, în sensul dacă „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. 1 din Codul de procedură penală instituţia redeschiderii procesului penal este aplicabilă doar proceselor în care a avut loc o soluţie pe fond a cauzei (judecata în primă instanţă şi în calea ordinară de atac) sau şi celor care au avut ca obiect soluţionarea unor căi extraordinare de atac (contestaţie în anulare, revizuire) ori a altor cereri”.
Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2015.”

Prin Decizia nr. 25/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin Încheierea din 8 iulie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.747/40/2014.
Stabileşte că subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, poate fi orice persoană fizică sau juridică.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2015.”

Prin Decizia nr. 27/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi în Dosarul nr. 524/44/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă ordonanţa procurorului ierarhic superior, prin care în baza art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală este admisă plângerea persoanei vătămate şi se dispune infirmarea ordonanţei procurorului şi redeschiderea urmăririi penale, este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară potrivit art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală.
Stabileşte că redeschiderea urmăririi penale prevăzută de art. 335 din Codul de procedură penală este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, atât în urma infirmării soluţiei procurorului de către procurorul ierarhic superior în procedura prevăzută de art. 336 şi următoarele din Codul de procedură penală, cât şi în cazul infirmării dispuse din oficiu. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2015.”

Prin Decizia nr. 29/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală prin Încheierea din 22 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.137/122/2014 (2.787/2015), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: „dacă în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod penal sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operaţiunii de contopire”.
Stabileşte că în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub Codul penal anterior, se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2015.”

Prin Decizia nr. 30/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Braşov – Secţia penală, prin Încheierea din data de 16 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 121/62/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept „dacă în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune (dar şi a altor infracţiuni, de pildă, furtul calificat), comise sub imperiul legii anterioare, prin modificarea conţinutului noţiunii de «consecinţe deosebit de grave» şi existenţa unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei are loc o dezincriminare parţială (a formei agravate), prin modificarea cerinţelor de tipicitate ca trăsătură esenţială a infracţiunii”.
Stabileşte că în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune comise sub imperiul Codului penal din 1969, care a produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noţiunii de „consecinţe deosebit de grave” în Codul penal nu produce efectele prevăzute de art. 4 din Codul penal şi nici pe cele prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codului penal şi nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de înşelăciune.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2015.”

Prin Decizia nr. 32/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 3.616/243/2014 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri pentru rezolvarea de principiu a chestiunii de drept vizând interpretarea dispoziţiilor art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, respectiv:
Dacă noţiunea de „contrabandă” folosită de legiuitor în dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României în sintagma „cunoscând că acestea provin din contrabandă” se referă la infracţiunea de contrabandă în sensul definit de art. 270 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României sau la noţiunea de „contrabandă” în sens larg;
În cazul în care se stabileşte că textul prevăzut de art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României se referă la infracţiunea de contrabandă, care dintre cele două modalităţi urmează a fi avută în vedere: aceea prevăzută de art. 270 alin. (1) sau aceea prevăzută de art. 270 alin. (2) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României.
Stabileşte că noţiunea de „contrabandă” utilizată de legiuitor în dispoziţiile art. 270 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, în sintagma „cunoscând că acestea provin din contrabandă”, priveşte contrabanda constând în introducerea în ţară a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal prin alte locuri decât cele stabilite pentru controlul vamal ori introducerea în ţară a acestor bunuri sau mărfuri prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragerea de la controlul vamal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2015.”

Prin Decizia nr. 33/2015, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 475/35/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând posibilitatea ca judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală să poată dispune admiterea plângerii şi schimbarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală în soluţia de clasare, atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca şi consecinţă imediată pronunţarea unei soluţii de clasare.
Stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală poate dispune admiterea plângerii şi schimbarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală în soluţia de clasare, atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca şi consecinţă imediată pronunţarea unei soluţii de clasare.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2015.”

***

:: 2016

Prin Decizia nr. 1/2016, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 4.039/1/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă întreprinderea individuală, persoană juridică fără personalitate juridică, poate fi subiect activ al unei infracţiuni săvârşite în realizarea obiectului de activitate”.
Stabileşte că întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul persoană fizică în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridică şi, prin urmare, nu poate răspunde penal în condiţiile prevăzute de art. 135 din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 ianuarie 2016.”

Prin Decizia nr. 2/2016, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori – în Dosarul nr. 44.339/215/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă, în cazul în care, un inculpat minor săvârşeşte, în timpul minorităţii, un concurs de infracţiuni, fiind ulterior trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor din cadrul concursului de infracţiuni, prin rechizitorii distincte, iar pentru una dintre infracţiuni i s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate, pe care a executat-o integral înainte de a fi trimis în judecată şi pentru săvârşirea celorlalte infracţiuni din cadrul concursului, în momentul în care i se aplică o măsură educativă pentru toate infracţiunile din cadrul concursului de infracţiuni, conform art. 129 alin. (1) din Codul penal, durata măsurii educative deja executate se scade din durata noii măsuri educative aplicate pentru întreg concursul de infracţiuni sau se va dispune executarea integrală a noii măsuri educative aplicate pentru concursul de infracţiuni, atât în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, cât şi în cazul aplicării unei măsuri educative privative de libertate.”

Stabileşte că, în ipoteza infracţiunilor concurente săvârşite în timpul minorităţii, judecate separat, durata măsurii educative neprivative de libertate, dispusă pentru o infracţiune concurentă şi executată, nu se scade din durata măsurii educative neprivative sau privative de libertate, dar va fi avută în vedere la alegerea şi stabilirea sancţiunii conform art. 129 alin. (1) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2016.”

Prin Decizia nr. 7/2016, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală, cauze minori şi familie în Dosarul nr. 1.437/829/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă la stabilirea legii penale mai favorabile, conform art. 5 din Codul penal, pentru infracţiuni comise anterior datei de 1 februarie 2014, aflate în concurs cu una sau mai multe infracţiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale se aplică avându-se în vedere toate infracţiunile comise de inculpat şi impune aplicarea noului Cod penal pentru toate infracţiunile ori se aplică doar în raport cu infracţiunile comise anterior datei de 1 februarie 2014, existând astfel posibilitatea aplicării dispoziţiilor din vechiul Cod penal pentru acestea din urmă”.
Stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând în săvârşirea unor infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă – identificată ca fiind legea veche sau legea nouă -, iar pentru infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi, precum şi pentru tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 din Codul penal şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2016.”

Prin Decizia nr. 9/2016, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în Dosarul nr. 5.287/290/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „Dacă elementul material al laturii obiective a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice prevăzute de art. 371 din Codul penal trebuie îndreptat împotriva mai multor persoane şi dacă în situaţia în care acţiunea descrisă a vizat o singură persoană operează dezincriminarea conform art. 4 din Codul penal.”
Stabileşte că:
1. În aplicarea dispoziţiilor art. 371 din Codul penal, în cazul infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştii publice, pentru existenţa infracţiunii, violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii nu trebuie să fie comise împotriva mai multor persoane, fiind suficient ca violenţele, ameninţările ori atingerile grave aduse demnităţii, care tulbură ordinea şi liniştea publică, să fie săvârşite, în public, împotriva unei persoane.
2. În ipoteza în care violenţele, ameninţările sau atingerile grave aduse demnităţii persoanei, care tulbură ordinea şi liniştea publică, au fost comise, în public, împotriva unei singure persoane, nu operează dezincriminarea, nefiind incidente dispoziţiile art. 4 din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2016.”

Prin Decizia nr. 11/2016, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.493/311/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă „în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care potrivit Codului penal anterior a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 861 din Codul penal anterior şi, respectiv, o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 864 alin. 1 din Codul penal anterior sau conform art. 96 alin. (4) şi (5) din Codul penal actual.”
Stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând într-o infracţiune pentru care potrivit Codului penal anterior a fost aplicată printr-o hotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei potrivit art. 861 din Codul penal anterior şi o infracţiune săvârşită în termenul de încercare, pentru care legea penală mai favorabilă este considerată legea nouă, stabilirea şi executarea pedepsei rezultante în urma revocării suspendării sub supraveghere se realizează conform art. 96 alin. (4) şi (5) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 mai 2016.”

Prin Decizia nr. 12/2016, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.804/308/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:
Dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
Dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 mai 2016.”

Prin Decizia nr. 13/2016, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin Încheierea din 23 februarie 2016, dată în Dosarul nr. 4.079/121/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, ci pe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are în vedere maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă ce ar rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni”.
Stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infracţiuni în formă continuată care, potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiile concursului de infracţiuni, instanţa se raportează la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă ce ar rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni conform legii penale noi.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2016.”

Prin Decizia nr. 16/2016, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală în Dosarul nr. 5.230/97/2013* privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
1. Acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002, republicată, cu modificările ulterioare (schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deţinerea sau folosirea), reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de spălare a banilor sau reprezintă variante alternative ale elementului material al laturii obiective a infracţiunii de spălare a banilor?
2. Subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi acelaşi cu subiectul activ al infracţiunii din care provin bunurile sau trebuie să fie diferit de acesta?
3. Infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune autonomă sau este o infracţiune subsecventă aceleia din care provin bunurile?
Stabileşte că:
1. Acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată, cu modificările ulterioare, respectiv schimbarea sau transferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea, deţinerea sau folosirea sunt modalităţi alternative ale elementului material al infracţiunii unice de spălare a banilor.
2. Subiectul activ al infracţiunii de spălare a banilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii din care provin bunurile.
3. Infracţiunea de spălare a banilor este o infracţiune autonomă, nefiind condiţionată de existenţa unei soluţii de condamnare pentru infracţiunea din care provin bunurile.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2016.”

Prin Decizia nr. 18/2016, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 13.968/63/2014, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 2801 din Legea nr. 31/1990, în sensul de a se lămuri dacă este îndeplinită condiţia tipicităţii infracţiunii de transmitere fictivă a părţilor sociale, atunci când pentru infracţiunea pentru care s-a început urmărirea penală, de la care s-a sustras inculpatul prin vânzarea părţilor sociale, a intervenit dezincriminarea, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 363 din 7.05.2015”.
Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 2801 din Legea nr. 31/1990, în ipoteza în care infracţiunea pentru care s-a început urmărirea penală, de la care s-a sustras inculpatul prin transmiterea fictivă a părţilor sociale, a fost dezincriminată, nu mai este îndeplinită una dintre condiţiile de tipicitate pentru reţinerea acestei infracţiuni.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2016.”

Prin Decizia nr. 20/2016, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, în Dosarul nr. 9.395/30/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept dacă „în cazul infracţiunii de proxenetism prevăzute de art. 213 din Codul penal – în modalitatea înlesnirii practicării prostituţiei, dacă faptele sunt săvârşite faţă de o persoană majoră şi de una minoră, sunt realizate elementele constitutive ale unei singure infracţiuni prevăzute de art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal sau două infracţiuni aflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (1) din Codul penal şi art. 213 alin. (3) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 din Codul penal”.
Stabileşte că în cazul în care infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se săvârşeşte asupra a două sau mai multe persoane vătămate majore şi minore, în „aceeaşi împrejurare”, se va reţine o singură infracţiune de proxenetism, prevăzută de art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal, în formă simplă.
Ori de câte ori infracţiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se săvârşeşte asupra a două sau mai multe persoane vătămate majore şi/sau minore, fără legătură între ele, sa va reţine un concurs de infracţiuni, prevăzut de art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal, după caz, cu reţinerea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2016.”

Prin Decizia nr. 21/2016, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 15.074/118/2012, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispoziţiile art. 187 din Codul penal, sau asistenţa juridică este obligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică, în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. (2) şi (3) din Codul penal, ce reglementează pedepsele aplicabile persoanei juridice.”
Statuează în sensul că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu dispoziţiile art. 187 din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2016.”

***

:: 2017

Prin Decizia nr. 2/2017, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 196/36/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă în interpretarea şi aplicarea formei agravate prevăzute deart. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) este suficient ca făptuitorul să aibă ca atribuţii de serviciu constatarea ori sancţionarea contravenţiilor indiferent dacă infracţiunea de luare de mită nu are legătură cu atribuţiile de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor sau reţinerea formei agravate este condiţionată de săvârşirea infracţiunii de luare de mită în legătură cu atribuţiile de serviciu privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor” şi, în consecinţă, stabileşte că:
Dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie (forma în vigoare anterior anului 2014) se aplică doar în ipoteza în care infracţiunea de luare de mită a fost săvârşită de făptuitor în legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia privind constatarea sau sancţionarea contravenţiilor.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2017.”

Prin Decizia nr. 3/2017, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, prin Încheierea din data de 17 noiembrie 2016, în Dosarul nr. 10.693/3/2016 (2.079/2016), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „atunci când o persoană comite, în aceeaşi împrejurare, una sau mai multe acţiuni care pot constitui elementul material conform enumerării din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, având ca obiect material mai multe categorii de droguri, prevăzute în tabele diferite (de risc şi de mare risc), ne aflăm în prezenţa unui concurs de infracţiuni prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege cu aplicarea art. 38 din Codul penal, sau a unei unităţi legale de infracţiuni sub forma infracţiunii continuate, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal, ori a infracţiunii complexe prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (2) din Codul penal” şi stabileşte:
În interpretarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşirea, în aceeaşi împrejurare, a unei singure acţiuni dintre cele enumerate în alineatul (1) al acestui articol, care are ca obiect atât droguri de risc, cât şi droguri de mare risc, reprezintă o infracţiune simplă, ca formă a unităţii naturale de infracţiune, prevăzută de art. 2 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2017.”

Prin Decizia nr. 6/2017, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală în Dosarul nr. 9.694/55/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Interpretarea dispoziţiilor art. 2531 din Codul penal din 1969, în sensul de a lămuri dacă intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015 [prin care s-a constatat că sintagma «raporturi comerciale» din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională], fiind dezincriminată, fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale în sensul art. 2531 din Codul penal din 1969, în situaţia în care atât actul sau decizia funcţionarului public, cât şi raporturile comerciale cu beneficiarul au avut loc anterior datei de 1.10.2011 când a intrat în vigoare Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, când noţiunea de «raport comercial» avea un înţeles normativ determinat şi determinabil prin prisma dispoziţiilor Codului comercial, cum s-a stabilit în paragraful 20 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015” şi stabileşte:
Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind dezincriminată, indiferent de data îndeplinirii actului ori a participării la luarea deciziei şi indiferent de data raporturilor comerciale.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2017.”

Prin Decizia nr. 7/2017, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 54/244/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 1 din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere ca prim termen al recidivei pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal din 1969 (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal), sau pedepsele componente ale pluralităţii de infracţiuni constatate”.
În aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 1 din Codul penal, la stabilirea stării de recidivă postexecutorie se are în vedere, ca prim termen al recidivei, pedeapsa stabilită prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal anterior (art. 96 raportat la art. 43 din Codul penal).
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2017.”

Prin Decizia nr. 8/2017, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 2.056/116/2015 (3.486/2016), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă, în sensul legii penale, profesorul din învăţământul preuniversitar de stat este funcţionar public în accepţiunea art. 175 alin. (1) lit. b), teza a II-a din Codul penal sau în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul penal.”
Stabileşte că profesorul din învăţământul preuniversitar de stat are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2017.”

Prin Decizia nr. 9/2017, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în Dosarul nr. 9.131/2/2011*, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real sau personal”.
Stabileşte că dispoziţiile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2017.”

Prin Decizia nr. 10/2017, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 6.664/2/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar”.
Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 martie 2017.”

Prin Decizia nr. 11/2017, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, prin Încheierea din data de 27 ianuarie 2017, în Dosarul nr. 9.349/325/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „în ce măsură tractorul agricol sau forestier condus pe drumurile publice devine asimilat autovehiculului, iar conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînregistrat, potrivit legii, sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere întruneşte condiţiile de tipicitate a infracţiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) din Codul penal, respectiv art. 335 alin. (1) din Codul penal” şi stabileşte:
În interpretarea noţiunii de „autovehicul”, prevăzută de art. 334 alin. (1) din Codul penal şi art. 335 alin. (1) din Codul penal, raportat la art. 6 pct. 6 şi pct. 30 din O.U.G. nr. 195/2002, modificată şi completată prin OG nr. 21/26.08.2014, conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat potrivit legii sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) din Codul penal, respectiv de art. 335 alin. (1) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 aprilie 2017.”

Prin Decizia nr. 13/2017, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.874/233/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„Dacă instituţia aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 din Codul penal este incidentă sau nu în situaţia în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal”.
Stabileşte că dispoziţiile art. 6 din Codul penal sunt incidente în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată a persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2017.”

Prin Decizia nr. 15/2017, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 47.050/3/2015*/a10 (2.344/2016), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă acţiunea unică continuă de transport a drogurilor de risc/mare risc, pe teritoriul altui stat şi ulterior pe teritoriul României, poate constitui elementul material al infracţiunilor prevăzute de art. 2 şi 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, în concurs ideal, sau infracţiunea unică prevăzută de art. 3 din aceeaşi lege”, şi stabileşte:
În interpretarea dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acţiunea unică continuă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat străin şi pe teritoriul României, fără drept, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 2 din Legea nr. 143/2000, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 3 din acelaşi act normativ, în concurs formal (ideal).
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 aprilie 2017.”

Prin Decizia nr. 18/2017, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 61.261/3/2010, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal şi, în consecinţă, stabileşte că:
În sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 30 mai 2017.”

Prin Decizia nr. 23/2017, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în Dosarul nr. 27.910/3/2015, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, dacă: „În interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală şi, în caz afirmativ, suma ce face obiectul confiscării este reprezentată de valoarea totală a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau de valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005?”
Stabileşte că „În interpretarea dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale în ipoteza concursului de infracţiuni dintre infracţiunea de evaziune fiscală şi infracţiunea de spălare a banilor nu se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.”
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2017.”

Prin Decizia nr. 24/2017, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, în Dosarul nr. 14.607/197/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă, în raport cu dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse este obligatorie dispunerea condamnării pentru noua infracţiune ori se poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei pentru aceasta, fără revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare”.
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal stabileşte că:
În ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2017.”

Prin Decizia nr. 25/2017, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 27.155/3/2013* (3.289/2014), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă acţiunile enumerate în art. 9 lit. b şi c din Legea nr. 241/2005 reprezintă modalităţi normative distincte de săvârşire a infracţiunii de evaziune fiscală sau variante alternative ale elementului material al infracţiunii unice de evaziune fiscală.”
Stabileşte că acţiunile şi inacţiunile enunţate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care se referă la aceeaşi societate comercială, reprezintă variante alternative de săvârşire a faptei, constituind o infracţiune unică de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2017.”

***

:: 2018

Prin Decizia nr. 3/2018, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 17.774/212/2013/a2, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în condiţiile în care inculpatul a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate într-o altă cauză penală şi a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, efectele dispoziţiei penale menţionate se aplică tuturor cauzelor penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, fără nicio limitare” şi stabileşte următoarele:
Efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecăţii acelei cauze, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2018.”

Prin Decizia nr. 5/2018, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

”Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 8.618/279/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „Ce se înţelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului?”.
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului, stabileşte că termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, se interpretează în sensul de „leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puţin o zi) ori printr-una din urmările prevăzute deart. 194 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) din Codul penal”.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivitart. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2018.”

Prin Decizia nr. 7/2018, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 16.205/299/2017 (3.358/2017), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „în interpretarea dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancţionator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată, începând cu data de 24.07.2012, «perioada executată efectiv» din pedeapsa din executarea căreia inculpatul a fost liberat condiţionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 (prin considerarea ca executate, suplimentar, a 6 zile din pedeapsa aplicată pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare), cu efectul micşorării restului rămas neexecutat din pedeapsa anterioară”.
Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, pentru determinarea restului de pedeapsă rămas neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancţionator de la art. 104 alin. (2) coroborat cu art. 43 alin. (1) din Codul penal, trebuie recalculată, începând cu data de 24.07.2012 – perioada executată efectiv din pedeapsa din a cărei executare a fost dispusă liberarea condiţionată anterior intrării în vigoare aLegii nr. 169/2017 prin considerarea ca executate suplimentar a zilelor calculate ca executate în considerarea condiţiilor de detenţie necorespunzătoare.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 26 aprilie 2018.”

Prin Decizia nr. 8/2018, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 4.920/270/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „dacă pentru întrunirea tipicităţii infracţiunii prevăzute de art. 196 alin. (1) din Codul penal, privind vătămarea corporală din culpă, sintagma din teza I a acestui text incriminator, respectiv «() sub influenţa băuturilor alcoolice ()», trebuie interpretată ca referindu-se la un anumit grad de îmbibaţie de alcool pur în sânge, eventual cel indicat de legiuitor la art. 336 alin. (1) din Codul penal, sau, indiferent de gradul de îmbibaţie alcoolică în sânge, este atrasă răspunderea penală a oricărei persoane care săvârşeşte o vătămare corporală din culpă sub această modalitate normativă, dacă a consumat alcool depistabil prin mijloace tehnice sau medico-legale prevăzute de legislaţie.”
Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 196 alin. (1) teza I din Codul penal, care incriminează fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) din Codul penal săvârşită din culpă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, existenţa infracţiunii de vătămare corporală din culpă nu este condiţionată de o anumită limită a îmbibaţiei alcoolice.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2018.”

Prin Decizia nr. 10/2018, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.877/86/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Dacă activitatea de procurare, ca modalitate alternativă a operaţiunii cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, astfel cum această noţiune este definită de art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011 şi incriminată la art. 16 din aceeaşi lege, se referă la procurare ca activitate legală de import, export ori intermediere de produse sau priveşte procurarea unor astfel de produse în orice împrejurare şi cu orice titlu, inclusiv de către consumatorul final al produselor susceptibile a avea efecte psihoactive.”
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 stabileşte că:
Procurarea de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive constituie o operaţiune cu produse în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011 şi intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ în ipoteza în care este efectuată în cadrul unei activităţi de import, export ori intermediere de produse.
Procurarea de produse susceptibile de a avea efecte psihoactive de către consumatorul final în vederea consumului propriu, efectuată exclusiv în acest scop, nu constituie operaţiune cu produse în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011 şi nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 septembrie 2018.”

Prin Decizia nr. 15/2018, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 676/267/2017 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „în interpretarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) şi (5) Cod penal pentru pedeapsa anterioară ce constituie primul termen al recidivei, prin pedeapsă «executată sau considerată ca executată» se are în vedere pedeapsa astfel recalculată urmare a aplicării art. 551 din Legea nr. 254/2013 sau durata pedepsei aplicată anterior prin hotărârea definitivă de condamnare calculată conform dispoziţiilor art. 71 din Codul penal raportat la art. 186 din Codul penal”.
Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 43 alin. (1) şi (5) din Codul penal, prin pedeapsa „executată sau considerată ca executată”, ce constituie primul termen al recidivei, se are în vedere pedeapsa recalculată ca urmare a aplicării art. 551 din Legea nr. 254/2013.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 septembrie 2018.”

Prin Decizia nr. 17/2018, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală în Dosarul nr. 6.533/107/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept:
„Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal prin raportare la dispoziţiile art. 169 din Codul penal, intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana unui inculpat, condamnat anterior definitiv pentru o infracţiune de omor sau tentativă la infracţiunea de omor, împiedică reţinerea agravantei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în cazul comiterii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor”.
Stabileşte că în interpretarea art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a art. 169 alin. (1) din Codul penal, în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de omor sau tentative la infracţiunea de omor, reabilitarea ori împlinirea termenului de reabilitare cu privire la persoana condamnată definitiv care a comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor nu împiedică reţinerea elementului circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală”.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2018.”

***

:: 2019

Prin Decizia nr. 2/2019, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 24.590/300/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă: „Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) («interzicerea de a se afla în anumite localităţi») se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal] sau a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 (respectiv, 1 februarie 2014) ?”.
Stabileşte că „Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) nu realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal”.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2019.”

Prin Decizia nr. 3/2019, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Fără cale de atac.

Admite sesizările formulate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală, în Dosarul nr. 1.996/1/2018 și de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, în Dosarul nr. 2.197/1/2018, prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
„În interpretarea dispozițiilor art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, art. 888 alin. (2) din Legea nr. 207/2018 și a art. 3 alin. (1) lit. c2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, participarea la ședințele de judecată în cauzele de competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția pentru investigarea infracțiunilor de justiție, în care urmărirea penală s-a efectuat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, se asigură de procurori din cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de procurori din cadrul Direcției Naționale Anticorupție?”
și
„În cazul infracțiunilor prevăzute de art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, dacă prin intrarea în vigoare a prevederilor art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 încetează competența funcțională de a participa la ședința de judecată conform dispozițiilor art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 pentru procurorul care a efectuat sau a supravegheat urmărirea penală ori pentru un alt procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție desemnat de conducătorul parchetului, conform art. 3 alin. (1) lit. c2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție”.
Stabilește că, în interpretarea dispozițiilor art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, participarea la ședințele de judecată în cauzele de competența Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția pentru investigarea infracțiunilor de justiție, în care urmărirea penală s-a efectuat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, se asigură de procurori din cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2019.”

Prin Decizia nr. 6/2019, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 18.436/271/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Dacă acţiunea de conducere a unui vehicul, astfel cum este prevăzută de art. 336 din Codul penal, presupune în mod necesar punerea în mişcare a vehiculului prin acţionarea sistemelor de autopropulsie.”
Stabileşte că acţiunea de conducere a unui vehicul, astfel cum este prevăzută de art. 336 din Codul penal, nu presupune în mod necesar punerea în mişcare a vehiculului prin acţionarea sistemelor de autopropulsie.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2019.”

Prin Decizia nr. 8/2019, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea Curţii de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 65/206/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: „dacă noţiunea de rănire a uneia sau mai multor persoane prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice raportat la art. 338 alin. (3) din Codul penal, articol care defineşte accidentul de circulaţie ca situaţie premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, are în vedere şi autorănirea, când singura persoană rănită este însuşi conducătorul singurului autovehicul implicat în accident.”
Stabileşte că rănirea uneia sau mai multor persoane prevăzută de art. 75 lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, cuprinsă în definiţia accidentului de circulaţie, ca situaţie premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, nu are în vedere şi autorănirea, când singura persoană rănită este însuşi conducătorul singurului autovehicul implicat în accident.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2019.”

Prin Decizia nr. 10/2019, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la aceşti din urmă participanţi?”
Stabileşte că participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 aprilie 2019.”

Prin Decizia nr. 11/2019, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală, în dosarele nr. 2.309/107/2018 şi nr. 2.366/107/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă de achitare nu s-a pronunţat cu privire la caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat, se poate stabili acest caracter pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală”.
Stabileşte că, în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat prin hotărâre definitivă nu se poate stabili pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2019.”

Prin Decizia nr. 12/2019, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală prin Încheierea de şedinţă din data de 7 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 5.780/202/2017 (2.031/2018), prin care se solicită dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei, inclusiv sub aspectul revocării, este cel prevăzut de Codul penal din 1969, indiferent de felul pedepsei aplicate pentru infracţiunea săvârşită în cursul termenului de încercare, şi în cazul în care suspendarea condiţionată a executării pedepsei a fost dispusă după intrarea în vigoare a Codului penal actual, ca efect al aplicării legii penale mai favorabile”.
Stabileşte că, indiferent de felul pedepsei aplicate pentru infracţiunea săvârşită în cursul termenului de încercare, regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza art. 81 din Codul penal din 1969, ca efect al aplicării legii penale mai favorabile, printr-o hotărâre pronunţată după 1 februarie 2014, se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal actual, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, fiind cel prevăzut de Codul penal din 1969.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 mai 2019.”

Prin Decizia nr. 13/2019, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală, în Dosarul nr. 2.225/330/2018, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: „În cazul anulării amânării aplicării unei pedepse, urmate de suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante, termenul de supraveghere, stabilit potrivit dispoziţiilor art. 92 din Codul penal, se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care anterior s-a dispus amânarea aplicării pedepsei sau de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante?”
Stabileşte că în cazul anulării amânării aplicării unei pedepse, urmate de suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante, termenul de supraveghere, stabilit potrivit dispoziţiilor art. 92 din Codul penal, se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2019.”

Prin Decizia nr. 14/2019, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală în Dosarul nr. 31.874/325/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile, numai în ceea ce priveşte dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept:
„Dacă dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial sau sunt aplicabile şi în ipoteza în care una dintre ele este în concurs şi cu cea care atrage starea de recidivă.”
Stabileşte că dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infracţiunile concurente să fie săvârşite după condamnarea definitivă neexecutată sau executată parţial, acestea nefiind aplicabile în ipoteza în care una dintre infracţiuni este în concurs şi cu cea care constituie primul termen al recidivei.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 iunie 2019.”

Prin Decizia nr. 16/2019, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 2.615/101/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă serviciul de probaţiune face parte din categoria subiecţilor procesuali la care hotărârea atacată se referă, în sensul art. 4251 alin. (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 34 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 29 din Codul de procedură penală care definesc noţiunea de subiect procesual şi respectiv de participant la procesul penal.”
Stabileşte că în cadrul procedurii de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzută de art. 583 din Codul de procedură penală, serviciul de probaţiune este un subiect procesual la care hotărârea atacată se referă, în accepţiunea art. 4251 alin. (2) teza I din Codul de procedură penală raportat la art. 34 teza finală din acelaşi cod.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2019.”

Prin Decizia nr. 18/2019, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori în Dosarul nr. 7.322/285/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal” şi stabileşte că:
Obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, nu constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce, iar încălcarea acesteia nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 octombrie 2019.”

***

:: 2020

Prin Decizia nr. 1/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.362/110/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă martorul denunţător beneficiar al cauzei de nepedepsire, prevăzute la art. 290 alin. (3) din Codul penal, poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 din Codul penal, sau de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal”, şi stabileşte că:
Martorul denunţător care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută la art. 290 alin. (3) din Codul penal poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 ianuarie 2020.”

Prin Decizia nr. 2/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul penal nr. 11.252/256/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în cazul infracţiunii de abandon de familie, prevăzută în art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, prin sintagma «săvârşirea faptei» prevăzută de dispoziţiile art. 296 din Codul de procedură penală (relevantă pentru calcularea termenului de introducere a plângerii prealabile) se înţelege «data încetării inacţiunii» (data «epuizării» infracţiunii de abandon de familie) sau «data consumării infracţiunii» (expirarea perioadei de 3 luni pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate)”.
Stabileşte că: „În cazul infracţiunii de abandon de familie prevăzute în art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, termenul de introducere a plângerii prealabile prevăzut în conţinutul art. 296 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală – de 3 luni din ziua în care persoana vătămată sau reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei – curge de la data la care persoana vătămată ori reprezentantul său legal a cunoscut săvârşirea faptei.
Termenul de 3 luni prevăzut în conţinutul art. 296 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală poate să curgă din trei momente diferite, după cum urmează: a) din momentul consumării infracţiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoaşterii faptei; b) din momentul cunoaşterii săvârşirii faptei, care se poate situa între momentul consumării faptei până la momentul epuizării şi c) din momentul epuizării infracţiunii sau ulterior acestuia, odată cu cunoaşterea săvârşirii faptei, caz în care nu trebuie să fi fost împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale”.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2020.”

Prin Decizia nr. 3/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 5.916/99/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „În cazul infracţiunii prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, comisă în modalitatea alternativă a folosirii sau prezentării cu rea-credinţă de documente false, în condiţiile în care documentele respective sunt înscrisuri sub semnătură privată, este o infracţiune complexă, ce absoarbe în conţinutul său infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, atunci când aceasta este săvârşită (în forma autoratului sau a instigării) de aceeaşi persoană care foloseşte aceste înscrisuri şi obţine ulterior, pe nedrept, fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei sau cele două infracţiuni îşi păstrează autonomia, existând un concurs real de infracţiuni între infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi infracţiunea prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie”.
Stabileşte că folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de înscrisuri sub semnătură privată falsificate, care a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, săvârşită de către aceeaşi persoană care, în calitate de autor sau participant secundar, a contribuit la comiterea falsului, realizează conţinutul infracţiunilor de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, în concurs real.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2020.”

Prin Decizia nr. 4/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 6.639/3/2018 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, pot fi interpretate ca reprezentând o cauză de micşorare a pedepsei, în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală” şi stabileşte că:
Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu reprezintă o cauză de micşorare a pedepsei în sensul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2020.”

Prin Decizia nr. 9/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi familie, în Dosarul nr. 1.290/114/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:
Veniturile la Fondul pentru mediu, constând în contribuţia de 2% din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor, obţinute de către deţinătorul deşeurilor, persoană fizică sau juridică (de 3% din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor metalice feroase şi neferoase, obţinute de către generatorul deşeurilor, persoană fizică sau juridică), reglementată de art. 9 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare, nu constituie obligaţie fiscală în sensul art. 2 alin. (1) lit. e) şi art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţa publică din 6 aprilie 2020.”

Prin Decizia nr. 10/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. 1.241/242/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Codul penal, sintagma: «dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării» vizează strict situaţia faptelor săvârşite anterior liberării condiţionate şi descoperite după acordarea liberării condiţionate, respectiv pe parcursul termenului de supraveghere sau vizează şi situaţia faptelor săvârşite şi descoperite anterior liberării condiţionate.”
Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Codul penal, sintagma „dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării” vizează atât situaţia infracţiunilor săvârşite anterior liberării condiţionate şi descoperite după acordarea liberării condiţionate, până la împlinirea termenului de supraveghere, cât şi situaţia infracţiunilor săvârşite anterior liberării condiţionate şi descoperite anterior liberării condiţionate.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 aprilie 2020.”

Prin Decizia nr. 12/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia penală în Dosarul nr. 1.934/220/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 din Codul de procedură penală, actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen este trimis prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă actul de procedură se înregistrează la organul judiciar după expirarea termenului.”
Stabileşte că în interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 din Codul de procedură penală, dacă actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen este trimis prin e-mail sau fax, în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă actul de procedură se înregistrează la organul judiciar după expirarea termenului.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 aprilie 2020.”

Prin Decizia nr. 13/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 4.233/109/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale reprezintă, în sensul prevăzut de art. 308 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 175 alin. (2) teza a II-a din Codul penal, persoana care exercită permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, respectiv în cadrul unei întreprinderi individuale ce exercită un serviciu de interes public, care este supusă controlului ori supravegherii autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public” şi stabileşte că:
Întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale nu are, în sensul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal, calitatea de persoană care exercită permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, în raporturile cu întreprinderea individuală.
În cazul în care întreprinzătorul titular al unei întreprinderi individuale exercită un serviciu de interes public care este supus controlului ori supravegherii autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public, acesta are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţa publică din 7 mai 2020.”

Prin Decizia nr. 14/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 918/271/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă, în condiţiile art. 335 alin. (3) din Codul penal, acţiunea de încredinţare a unui vehicul pentru a fi condus pe drumurile publice unei persoane despre care ştia că se află sub influenţa alcoolului trebuie să vizeze o persoană care să aibă o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge sau este suficient ca aceasta să aibă o îmbibaţie alcoolică, indiferent de gradul de alcoolemie”.
Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 335 alin. (3) din Codul penal, care incriminează fapta unei persoane de a încredinţa un vehicul pentru conducerea pe drumurile publice unei persoane despre care ştia că se află sub influenţa alcoolului, acestea trebuie să vizeze o persoană care să aibă o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2020.”

Prin Decizia nr. 17/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 678/740/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „În aplicarea dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Codul penal, în cazul înlocuirii măsurii educative a internării într-un centru educativ cu măsura internării într-un centru de detenţie, fiind incidentă ipoteza concursului de infracţiuni, se scade din durata măsurii educative a internării într-un centru de detenţie perioada executării măsurii educative a internării într-un centru educativ?”
Stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art. 124 alin. (3) din Codul penal, în cazul înlocuirii măsurii educative a internării într-un centru educativ cu măsura internării într-un centru de detenţie, fiind incidentă ipoteza concursului de infracţiuni, se scade din durata măsurii educative a internării într-un centru de detenţie perioada executării măsurii educative a internării într-un centru educativ.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2020.”

Prin Decizia nr. 19/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 13.613/271/2018 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept:
„dacă noţiunea de poliţist prevăzută de art. 257 alin. (4) din Codul penal are un sens restrâns şi se referă doar la poliţiştii a căror activitate şi statut sunt reglementate de Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului sau are un sens larg, general, care cuprinde şi poliţiştii locali a căror activitate şi statut sunt reglementate de Legea poliţiei locale nr. 155/2010 şi Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici”.
Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 257 alin. (4) din Codul penal, noţiunea de „poliţist” are în vedere şi persoana care exercită funcţia de poliţist local în temeiul Legii poliţiei locale nr. 155/2010.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2020.”

Prin Decizia nr. 20/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, în Dosarul nr. 792/1.748/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Interpretarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal cu privire la calculul pedepsei amenzii în caz de concurs de infracţiuni, în situaţia în care suma corespunzătoare unei zile-amendă stabilită pentru fiecare infracţiune concurentă este diferită.”
Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. c) din Codul penal, în caz de concurs de infracţiuni, în ipoteza în care suma corespunzătoare unei zile-amendă stabilită pentru infracţiunile concurente este diferită, pedeapsa rezultantă se determină astfel:
– se cumulează pedeapsa amenzii celei mai grele cu sporul de o treime din totalul celorlalte amenzi stabilite;
– se determină numărul de zile-amendă, prin cumularea numărului celui mai mare al zilelor-amendă stabilite pentru o infracţiune cu sporul de o treime din totalul zilelor-amendă corespunzătoare celorlalte amenzi;
– se stabileşte suma corespunzătoare unei zile-amendă, prin împărţirea cuantumului pedepsei rezultante a amenzii la numărul de zile-amendă rezultante.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.”

Prin Decizia nr. 22/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 12.265/299/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: „În cazul în care o infracţiune (A) este concurentă atât cu infracţiunea ce reprezintă primul termen (B), cât şi cu infracţiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii, operaţiunea de stabilire a pedepsei rezultante implică: 1) Aplicarea întâi a regulilor recidivei postcondamnatorii cu privire la pedepsele stabilite pentru infracţiunile (B) şi (C), rezultanta fiind ulterior contopită, potrivit regulilor concursului de infracţiuni, cu pedeapsa stabilită pentru infracţiunea (A), concurentă atât cu infracţiunea (B), cât şi cu infracţiunea (C)? sau 2) Aplicarea regulilor concursului de infracţiuni între pedepsele stabilite pentru infracţiunile (A) şi (B), rezultantei fiindu-i aplicabile ulterior regulile recidivei postcondamnatorii prin raportare la pedeapsa stabilită pentru infracţiunea (C), considerând că intervenţia recidivei duce la ruperea concurenţei dintre infracţiunile (A) şi (C)?”
Stabileşte că, în cazul în care o infracţiune (A) este concurentă atât cu infracţiunea ce reprezintă primul termen (B), cât şi cu infracţiunea ce reprezintă al doilea termen (C) al unei recidive postcondamnatorii, operaţiunea de stabilire a pedepsei rezultante implică aplicarea regulilor concursului de infracţiuni între pedepsele stabilite pentru infracţiunile (A) şi (B), rezultantei fiindu-i aplicate ulterior regulile recidivei postcondamnatorii prin raportare la pedeapsa stabilită pentru infracţiunea (C).
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iulie 2020.”

Prin Decizia nr. 54/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 21.840/3/2016, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza a doua din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate (…) în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, respectiv hotărârile pronunţate în cererile formulate în temeiul art. 538 din Codul de procedură penală.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 septembrie 2020.”

Prin Decizia nr. 68/2020, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, în Dosarul nr. 24.527/302/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate fi îndreptată şi împotriva unei hotărâri penale definitive, dar care nu soluţionează fondul acţiunii penale.”
Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală, o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate fi îndreptată şi împotriva unei hotărâri penale definitive, pronunţate în soluţionarea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2020.”

***

:: 2021

Prin Decizia nr. 3/2021, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 1.841/740/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
„1. Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare deja începute?
2. Poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse?”
Stabileşte că:
1. Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal, are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare începute.
2. Autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care sunt folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.”

Prin Decizia nr. 4/2021, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 9.010/197/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă fapta de a deschide şi utiliza un cont pe o reţea de socializare deschisă publicului (reţea care nu solicită dovezi din care să reiasă folosirea numelui real de către deţinătorul unui cont), furnizând ca nume de utilizator numele unei alte persoane şi introducând date reale vizând această persoană (informaţii, fotografii, imagini video etc.) realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals informatic, prevăzută de art. 325 din Codul penal, cu referire la cerinţele ca acţiunea de introducere a unor date informatice să fie realizată fără drept şi, respectiv, să aibă ca rezultat date necorespunzătoare adevărului” şi stabileşte că:
Fapta de a deschide şi utiliza un cont pe o reţea de socializare deschisă publicului, folosind ca nume de utilizator numele unei alte persoane şi introducând date personale reale care permit identificarea acesteia, întruneşte două dintre cerinţele esenţiale ale infracţiunii de fals informatic prevăzute în art. 325 din Codul penal, respectiv cea ca acţiunea de introducere a datelor informatice să fie realizată fără drept şi cea ca acţiunea de introducere a datelor informatice să aibă ca rezultat date necorespunzătoare adevărului.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2021.”

Prin Decizia nr. 27/2021, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală, în Dosarul nr. 9.318/328/2018, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„Dacă poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal persoana care, după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal şi până la anularea permisului de conducere dispusă de către şeful poliţiei, conduce un autovehicul pe drumurile publice?”.
Stabileşte că poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal persoana care, după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal şi până la anularea permisului de conducere dispusă de către şeful poliţiei, conduce un autovehicul pe drumurile publice.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021.”

Prin Decizia nr. 37/2021, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fraudă informatică, prevăzute de art. 249 din Codul penal (în modalitatea alternativă a «introducerii de date informatice»), sau ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (2) din Codul penal (în modalitatea alternativă «prin alte mijloace frauduloase») ?”
Stabileşte că publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 iunie 2021.”

Prin Decizia nr. 48/2021, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 5.989/315/2020, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept:
„Folosirea sintagmei «substanţe psihoactive» în conţinutul normei de incriminare presupune o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare la categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, sau, după caz, sfera noţiunii de substanţe psihoactive se impune a fi interpretată în mod extensiv, fiind incluse şi substanţele prevăzute în conţinutul legilor speciale nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope.” Stabileşte că „Folosirea sintagmei «substanţe psihoactive» din cuprinsul normei de incriminare a art. 336 alin. (2) din Codul penal include, pe lângă categoria de substanţe la care face referire Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, republicată, şi substanţele prevăzute în conţinutul Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, cu modificările şi completările ulterioare”.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iunie 2021.”

Prin Decizia nr. 51/2021, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 11.575/271/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„Tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private?”
Stabileşte că tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2021.”

Prin Decizia nr. 52/2021, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 377 din Codul penal, prin raportare la art. 177 alin. (2) din Codul penal, pentru determinarea subiecţilor infracţiunii de incest, stabilirea calităţii de rude biologice în linie directă sau între fraţi şi surori, în cazul în care subiect al infracţiunii este o persoană adoptată, poate avea loc în condiţiile art. 52 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală independent de dispoziţiile art. 440 şi art. 470 alin. (2) din Codul civil.
Pentru determinarea subiecţilor infracţiunii de incest prevăzute de art. 377 din Codul penal, în cazul în care unul dintre aceştia este adoptat, nu se impune stabilirea în prealabil a unui raport juridic civil de rude în linie directă sau fraţi şi surori potrivit art. 409 din Codul civil raportat la art. 416 din Codul civil sau art. 424 din Codul civil, după caz, acest aspect putând fi stabilit în absenţa actelor de stare civilă şi a unei acţiuni civile cu acest obiect, în cadrul procesului penal pendinte potrivit mijloacelor de probă prevăzute de art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală prin raportare la art. 52 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală.
Efectele legăturii de rudenie biologică stabilite într-un proces civil sau chiar în procesul penal pendinte ulterior comiterii faptei de incest retroactivează până la momentul naşterii copilului.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2021.”

Prin Decizia nr. 66/2021, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 1.059/98/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă dobânzile şi penalităţile se aplică la prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul sau dobânzile şi penalităţile se calculează doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei” şi stabileşte următoarele:
Dobânzile şi penalităţile la care se referă art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în considerare majorarea cu 20% din baza de calcul.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2021.”

Prin Decizia nr. 75/2021, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept:
„Dacă, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripţie a răspunderii penale se stabileşte în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzute de acest text de lege, respectiv 20 de ani, sau în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional, în considerarea, relativ la sintagma «pedeapsă prevăzută de lege», a dispoziţiilor alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară)”.
Stabileşte că, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 (forma anterioară datei de 1 februarie 2014), termenul de prescripţie a răspunderii penale se calculează în raport cu limita maximă a pedepsei prevăzute de acest text de lege, respectiv 20 de ani, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 noiembrie 2021.”

Prin Decizia nr. 79/2021, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă aplicarea beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 faţă de inculpatul care are calitatea de denunţător într-o cauză penală este condiţionată de continuarea urmăririi penale in personam, de punerea în mişcare a acţiunii penale sau dacă este suficientă începerea urmăririi penale in rem în cauza în care acesta are calitatea de martor denunţător”, şi stabileşte următoarele:
Aplicarea beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 faţă de inculpatul care are calitatea de denunţător într-o cauză penală este condiţionată de continuarea urmăririi penale in personam în cauza în care acesta are calitatea de martor denunţător, condiţie necesară, dar nu suficientă, instanţa urmând a evalua întrunirea cumulativă a condiţiilor de aplicare a textului.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2021.”

***

:: 2022

Prin Decizia nr. 3/2022, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală prin Încheierea de şedinţă din 14 octombrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 2.259/117/2019, şi stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 143/2000, în situaţia în care o persoană călătoreşte în România cu avionul având asupra sa droguri, acestea se consideră introduse în ţară (cu consecinţa consumării infracţiunii) în momentul în care persoana aflată la bordul aeronavei trece frontiera, intrând astfel în spaţiul aerian cuprins între frontierele de stat, fără ca efectuarea controlului vamal să prezinte relevanţă în privinţa consumării infracţiunii. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2022.”

Prin Decizia nr. 4/2022, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a-II-a penală în Dosarul nr. 16.037/301/2021, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„În situaţia în care infracţiunea de furt este comisă de o persoană ce poartă o mască, într-un spaţiu unde purtarea măştii este obligatorie, se reţine varianta calificată a infracţiunii de furt prevăzute de dispoziţiile art. 228 alin. (1)-art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal?” şi, în consecinţă, stabileşte:
Îndeplinirea obligaţiei de a purta o mască de protecţie având aptitudinea de a ascunde fizionomia, în spaţiile publice în care actele normative în vigoare prevăd obligativitatea acesteia, atrage incidenţa elementului circumstanţial agravant prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. c) din Codul penal privind infracţiunea de furt săvârşită de către o persoană mascată.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2022.”

Prin Decizia nr. 11/2022, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de către Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. 8.337/190/2020, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă fapta unei persoane de a conduce pe drumurile publice un autovehicul, care la momentul prelevării mostrelor biologice a avut o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge şi care se afla sub influenţa unor substanţe psihoactive, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii cu conţinut alternativ prevăzute de art. 336 alin. (1) şi (2) din Codul penal sau întruneşte elementele de tipicitate a două infracţiuni cu conţinuturi alternative în concurs ideal, prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal şi art. 336 alin. (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (2) din Codul penal?” şi, în consecinţă, stabileşte:
Fapta unei persoane de a conduce pe drumurile publice un autovehicul, având o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge şi aflându-se sub influenţa unor substanţe psihoactive, întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) şi (2) din Codul penal, infracţiune unică.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2022.”

Prin Decizia nr. 22/2022, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 4.091/229/2018 (1.518/2021), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
” Dacă, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 338 alin. (2) din Codul penal, fapta oricărei persoane de a modifica starea locului are în vedere şi schimbarea poziţiei vehiculului implicat într-un accident de circulaţie, sintagmă prevăzută distinct de art. 77 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice”
şi, în consecinţă, stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (2) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, „fapta oricărei persoane de a modifica starea locului are în vedere şi schimbarea poziţiei vehiculului implicat într-un accident de circulaţie”.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2022.”

Prin Decizia nr. 23/2022, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Tribunalul Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă actul trebuie verificat pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior şi care este termenul-limită până la care ar putea interveni această verificare” şi stabileşte următoarele:
Actul prin care procurorul remediază neregularităţile rechizitoriului, în condiţiile prevăzute de art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, nu este supus verificării pentru legalitate şi temeinicie de către procurorul ierarhic superior.

Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 13.117/197/2019/a1 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept:
„Care este natura juridică a termenului de 5 zile în cadrul căruia procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare; care este felul actului procesual prin care se realizează remedierea”.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2022.”

Prin Decizia nr. 37/2022, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală prin Încheierea de şedinţă din 11 martie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 6.067/62/2016, şi stabileşte că:
„Persoana care deţine o funcţie de conducere în cadrul unui partid politic are calitatea de funcţionar public potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. 1 din Codul penal de la 1968.
Persoana care deţine o funcţie de conducere în cadrul unui partid politic nu are calitatea de funcţionar public potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi ale art. 175 alin. (2) din Codul penal.”
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2022.”

Prin Decizia nr. 67/2022, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„I. Admite sesizările formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală în dosarele nr. 1.341/1/2022 (pct. I.1), nr. 1.344/1/2022 (pct. IV.1.1), nr. 1.346/1/2022 (pct. IV.2.1), nr. 1.348/1/2022 (pct. IV.3.1), nr. 1.396/1/2022 (pct. IV.4) şi nr. 1.495/1/2022 (pct. IV.10.2), respectiv Curtea de Apel Braşov – Secţia penală în Dosarul nr. 1.465/1/2022 (pct. IV.7.1), prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului tempus regit actum” şi „Dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 10/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii” şi stabileşte următoarele:
1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal.
2. Instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.

II. Respinge ca inadmisibile sesizările formulate în următoarele dosare:
– dosarele nr. 1.344/1/2022 (pct. IV.1.2), nr. 1.346/1/2022 (pct. IV.2.2) şi nr. 1.348/1/2022 (pct. IV.3.2), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare în perioada 26.06.2018-30.05.2022, este susceptibil de a fi aplicat ca lege penală mai favorabilă;
– Dosarul nr. 1.415/1/2022 (pct. IV.5.2), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă în temeiul principiului „tempus regit actum” pentru infracţiunile comise anterior datei de 25 iunie 2018 pot fi incidente dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal şi dacă în temeiul aceluiaşi principiu, odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, devin incidente dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal şi pentru infracţiunile presupus comise anterior acestei date;
– Dosarul nr. 1.446/1/2022 (pct. IV.6), vizând lămurirea chestiunii de drept: a) Dacă lipsa din fondul activ al legislaţiei a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale în perioada 2018-2022, conform deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, determină incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Codul penal; b) Dacă pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripţia generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date sau se aplică prescripţia specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 şi ulterior datei de 30.05.2022;
– Dosarul nr. 1.465/1/2022 (pct. IV.7.2), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal se interpretează în sensul că îşi menţin efectul întreruptiv de prescripţie produs în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018;
– Dosarul nr. 1.490/1/2022 (pct. IV.8), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei activităţi infracţionale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar până la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum şi a încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în conformitate cu art. 346 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal;
– Dosarul nr. 1.492/1/2022 (pct. IV.9), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul Codului penal în vigoare, audierea în calitate de inculpat efectuată de procuror anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv al cursului termenului de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal;
– Dosarul nr. 1.495/1/2022 (pct. IV.10.1), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă un act de procedură efectuat conform dispoziţiilor procedurale şi ale art. 155 alin. (1) din Codul penal, în forma în vigoare la data efectuării actului de procedură, a produs în mod definitiv efectul de întrerupere al termenului de prescripţie a răspunderii penale sau acest efect poate fi înlăturat ca urmare a aplicării principiului aplicării legii penale mai favorabile inculpatului, în cazul în care conţinutul art. 155 alin. (1) din Codul penal s-a modificat ulterior efectuării actului de procedură;
– Dosarul nr. 1.506/1/2022 (pct. IV.11), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei infracţiuni consumate sub imperiul Codului penal în vigoare, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis anterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului, precum şi a încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară in conformitate cu art. 346 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal;
– Dosarul nr. 1.554/1/2022 (pct. IV.12), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă inexistenţa în legislaţie a cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, în perioada 2018-2022 (25.06.2018-30.05.2022), conform deciziilor nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale, determină incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Codul penal; dacă pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 25.06.2018 este aplicabilă doar prescripţia generală, fără luarea în considerare a cauzelor de întrerupere intervenite anterior acestei date, sau se aplică prescripţia specială, cu luarea în considerare a cauzelor de întrerupere a termenului de prescripţie care au intervenit anterior datei de 25.06.2018 şi ulterior datei de 30.05.2022;
– Dosarul nr. 1.576/1/2022 (pct. IV.13), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect şi audierea în calitate de suspect, anterior intrării în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă acte de procedură întreruptive ale cursului termenului de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal;
– Dosarul nr. 1.577/1/2022 (pct. IV.14), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei infracţiuni comise sub imperiul noului Cod penal cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, încheierea de admitere a plângerii şi de desfiinţare a ordonanţei procurorului cu consecinţa trimiterii cauzei pentru completarea urmăririi penale pronunţate de judecătorul de cameră preliminară anterior intrării în vigoare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, reprezintă un act de procedură întreruptiv al cursului termenului de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal;
– Dosarul nr. 1.578/1/2022 (pct. IV.15), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă, în situaţia unei activităţi infracţionale consumate sub imperiul Codului penal anterior, cu privire la care actul de sesizare a instanţei a fost emis după intrarea în vigoare a noului Cod penal, dar până la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect, audierea în calitate de suspect şi comunicarea, potrivit art. 344 din Codul de procedură penală, a copiei certificate a rechizitoriului constituie acte întreruptive ale cursului termenului de prescripţie, în sensul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal;
– Dosarul nr. 1.415/1/2022 (pct. IV.5.1), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă în determinarea legii mai favorabile conform art. 5 din Codul penal cu trimitere la deciziile nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 258 din 26 mai 2022 ale Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 154 alin. (1) din Codul penal prin raportare la prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală pot fi aplicate independent de prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal pentru infracţiunile săvârşite până în data de 9 iunie 2022 şi dacă aceste decizii ale Curţii Constituţionale devin inaplicabile în această materie în ceea ce priveşte infracţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;
– Dosarul nr. 1.604/1/2022 (pct. IV.16), vizând lămurirea chestiunii de drept: Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură, conform art. 155 alin. (1) din Codul penal, sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă, aplicarea acestora potrivit art. 5 din Codul penal se face indiferent de obiectul infracţiunii sau, în ce priveşte infracţiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, se impune efectuarea unei analize specifice cu privire la necesitatea de a lăsa (sau nu) neaplicate aceste dispoziţii în raport cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene dezvoltate în baza art. 325 din TFUE, precum şi a Hotărârii din data de 21.12.2021 în cauzele conexate C-357/19 Euro Box Promotion şi alţii, C-379/19DNA-Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociaţia Forumul Judecătorilor din România, C-811/19 FQ şi alţii şi C-840/19 NC.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.”

Prin Decizia nr. 78/2022, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia penală prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„În situaţia în care, potrivit legislaţiei române, este obligatoriu ca persoana care conduce pe drumurile publice un vehicul să deţină un permis de conducere, iar aceasta posedă exclusiv un permis de conducere provizoriu eliberat de autoritatea competentă din Marea Britanie («Provisional Driving Licence»), se reţine forma atenuată a infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, respectiv situaţia în care persoana nu are dreptul de a conduce autovehicule în România?”
şi stabileşte că:
Potrivit legislaţiei române, conducerea pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care deţine un permis de conducere provizoriu valabil, eliberat de autoritatea competentă din Marea Britanie („Provisional Driving Licence”), constituie infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (2) din Codul penal, în situaţia în care persoana nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 noiembrie 2022.”

***

:: 2023

Prin Decizia nr. 9/2023, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală prin încheierea de şedinţă de la data de 16 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.802/62/2019, prin care solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept în materie penală:
„Dacă unitatea militară – spital militar este autoritate publică sau instituţie publică, iar în cazul în care este instituţie publică, dacă o instituţie publică – unitate miliară – poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, infracţiuni care prevăd subiect activ nemijlocit calificat, funcţionar sau funcţionar public”,
şi stabileşte că:
Spitalul miliar este instituţie publică în sensul art. 135 din Codul penal, iar aceasta nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2023.”

Prin Decizia nr. 43/2023, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizările formulate de Curtea de Apel Suceava, Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 500/39/2022, respectiv Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori în Dosarul nr. 547/33/2022, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
„Dispoziţiile art. 426 lit. b) şi art. 431 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare are competenţa să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză?”;
„Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare are competenţa, în etapa soluţionării pe fond a contestaţiei, să reanalizeze care dintre legile penale care s-au succedat în timp este mai favorabilă, în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost avută în vedere în procesul de analiză a legii penale aplicabile cauzei?; şi
Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală?” şi stabileşte următoarele:
1. Dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare nu poate să reanalizeze care dintre legile penale ce s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză.
2. Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel nu poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 mai 2023.”

Prin Decizia nr. 57/2023, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„Constituie infracţiune, în condiţiile art. 335 alin. (3) din Codul penal, acţiunea de încredinţare a unui vehicul pentru a fi condus pe drumurile publice unei persoane despre care ştia că se află sub influenţa alcoolului, în cazul în care aceasta din urmă săvârşeşte infracţiunea de refuz de prelevare de probe biologice în vederea determinării alcoolemiei, fiind trimisă în judecată pentru această infracţiune?”
Stabileşte că: fapta de a încredinţa un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere pentru conducerea pe drumurile publice unei persoane despre care ştie că se află sub influenţa alcoolului, dar care a refuzat sau s-a sustras de la prelevarea de mostre biologice şi care este trimisă în judecată pentru infracţiunea prevăzută de art. 337 din Codul penal, nu întruneşte condiţiile de tipicitate pentru reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (3) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2023.”

Prin Decizia nr. 58/2023, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 2.168/321/2021, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„Termenul general de prescripţie pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe în modalitatea violenţei în familie, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 199 alin. (1) din Codul penal, ambele norme raportate la art. 187 din Codul penal privind înţelesul noţiunii de pedeapsă prevăzută de lege, este cel arătat de art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau cel indicat de art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, respectiv natura juridică a art. 199 alin. (1) din Codul penal este: 1. de infracţiune de sine stătătoare (autonomă); 2. de formă agravată a infracţiunii pe lângă care se aplică (în primele 2 situaţii termenul general de prescripţie fiind astfel de 8 ani) sau 3. de cauză specială de agravare a pedepsei în anumite circumstanţe (în această din urmă situaţie termenul general de prescripţie fiind astfel de 5 ani) ” şi stabileşte că:
Incriminarea din art. 199 alin. (1) din Codul penal reprezintă o variantă agravată a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal.
Termenul general de prescripţie pentru infracţiunea de lovire sau alte violenţe în modalitatea violenţei în familie, prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 199 alin. (1) din Codul penal, este cel arătat de art. 154 alin. (1) lit. c) din Codul penal. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 septembrie 2023.”

Prin Decizia nr. 64/2023, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 3.556/103/2022/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
„Dacă punerea la dispoziţie a infrastructurii necesare, de către Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii, în sensul asigurării condiţiilor tehnice pentru punerea în aplicare a măsurilor de supraveghere tehnică, reprezintă o activitate de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, conform art. 142 din Codul de procedură penală? „, respectiv
„Dacă în procedura prevăzută de articolul 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, precum şi de articolul 150 alin. (5) din Codul de procedură penală, sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică este obligatorie în cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul să poată folosi dispozitive tehnice de înregistrare, aceste dispoziţii legale instituind o procedură specială derogatorie de la dispoziţiile art. 139 din Codul de procedură penală, în cauză existând un mandat de supraveghere tehnică, emis anterior în temeiul acestor din urmă dispoziţii”,
şi stabileşte următoarele:
1. Punerea la dispoziţie a infrastructurii necesare, de către Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii, în sensul asigurării condiţiilor tehnice pentru punerea în aplicare a măsurilor de supraveghere tehnică, nu reprezintă o activitate de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, conform art. 142 din Codul de procedură penală.
2. În procedura prevăzută de articolul 148 alin. (3) din Codul de procedură penală, precum şi de articolul 150 alin. (5) din Codul de procedură penală, sesizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică este obligatorie în cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul să poată folosi dispozitive tehnice de înregistrare, chiar dacă există un mandat de supraveghere tehnică de aceeaşi natură emis anterior, aceste dispoziţii legale instituind o procedură specială, derogatorie de la prevederile art. 139 din Codul de procedură penală.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.”

Prin Decizia nr. 69/2023, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 7.835/2/2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în interpretarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare (forma în vigoare la data de 20 noiembrie 2018), în corelaţie cu art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală, stabileşte că:
În ipoteza pronunţării unei soluţii de condamnare a inculpatului care achită integral pretenţiile părţii civile, în condiţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a admiterii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei în condiţiile art. 478 şi următoarele din Codul de procedură penală, hotărârea penală are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, nefiind incidente prevederile art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală.
Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 octombrie 2023.”

Prin Decizia nr. 71/2023, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunțat următoarea soluție obligatorie:

„Admite sesizarea formulată de Curtea Militară de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. 1/751/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal, instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute obligaţia de a nu conduce anumite vehicule stabilite de instanţă pe o perioadă mai mică decât durata termenului de supraveghere prevăzut la art. 84 din Codul penal”
şi stabileşte că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. (2) lit. g) din Codul penal, instanţa nu poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute obligaţia de a nu conduce anumite vehicule stabilite de instanţă pe o perioadă mai mică decât durata termenului de supraveghere prevăzut de art. 84 din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 octombrie 2023.”

Pe finalul acestui material, facilităm accesul celor interesaţi inclusiv la soluţiile de respingere pronunţate de ÎCCJ – Completul pentru dezelgarea unor chestiuni de drept în materie penală, acestea putând fi vizualizate integral făcând un simplu click pe anii aferenţi, respectiv:

:: 2014 :: 2015 :: 2016 :: 2017 :: 2018 :: 2019 :: 2020 :: 2021 :: 2022 :: 2023  (sursa: www.iccj.ro)