ÎCCJ. RIL admis. Interpretarea unitară a prevederilor art. 223 alin. (1) lit. d) CPP privind luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul cercetat în două dosare diferite

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 29 ianuarie 2024 a fost publicată Decizia nr. 22/2023 privind soluţionarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 2.394/1/2023, prin care s-a solicitat interpretarea dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală.

Text rezumat*, în vigoare la 29 ianuarie 2024:
(*pentru forma actualizată la zi, accesați AICI)

I. Titularul și obiectul recursului în interesul legii

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.642/III-5/2023, ca urmare a constatării unei practici judiciare neunitare la nivelul instanţelor naţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior, există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar) sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni; măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiaşi temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii legale pentru luarea măsurii preventive.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, examinând recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a subliniat următoarele:
[…]

78. Prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a solicitat ca, pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar) sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni, măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune în oricare dintre cele două cauze, atât timp cât inculpatul nu este arestat preventiv în ambele dosare în baza aceluiaşi temei legal, doar în primul sau doar în al doilea dosar, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii legale pentru luarea măsurii preventive.

79. Referitor la problema de drept soluţionată diferit de instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu titlu preliminar, constată că se impune a se preciza faptul că arestarea preventivă este măsura procesuală preventivă privativă de libertate cea mai intruzivă în exerciţiul dreptului la libertate al persoanei, este măsura preventivă ultima ratio care se poate dispune doar atunci când controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestul la domiciliu se dovedesc a fi insuficiente.

80. Măsura arestului preventiv nu este reglementată doar de Codul de procedură penală şi de norme constituţionale1, ci chiar de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum şi de norme cuprinse în CEDO care impun o serie de garanţii ale respectării libertăţii şi siguranţei persoanei.

(…)

81. Reglementate drept instituţii cu caracter de constrângere, rolul acestora este de a împiedica suspectul sau inculpatul să întreprindă ori să desfăşoare anumite activităţi, care ar avea efect negativ atât asupra desfăşurării procesului penal, cât şi în privinţa atingerii scopului acestuia, aşa cum este prevăzut în art. 1 din Codul de procedură penală.

82. De asemenea, pentru a se asigura de respectarea strictă a dispoziţiilor legale, ce permit luarea acestor categorii de măsuri procesuale, legiuitorul a instituit anumite garanţii, concretizate în condiţiile generale şi specifice ce trebuie îndeplinite, cumulativ, pentru a se putea dispune vreuna dintre măsurile preventive.

83. Potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni”, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol „Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.”

84. Astfel, pentru a dispune arestarea preventivă este necesară îndeplinirea a două categorii de condiţii strict reglementate, ce trebuie coroborate cu existenţa unora dintre cazurile expres stipulate de art. 223 din Codul de procedură penală.

85. Prima categorie de condiţii şi situaţii o întâlnim reglementată de art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, care nu au legătură cu pericolul pentru ordinea publică al faptei, iar cea de-a doua categorie de condiţii este strâns legată de aprecierea acestui pericol şi este prevăzută de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală.

86. A. Sunt aşadar prevăzute în categoria condiţiilor cumulative, necondiţionate de pericolul pentru ordinea publică pe care îl prezintă inculpatul:

• să existe probe (nu indicii temeinice), din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune [conform art. 223 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală];
• să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, pentru infracţiunea săvârşită de inculpat, dintre cele prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală [condiţie general valabilă, pentru oricare dintre măsurile preventive, conform art. 202 alin. (2) din Codul de procedură penală];
• faţă de autorul faptei penale să se fi pus în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea săvârşită [art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală foloseşte noţiunea de „inculpat”, nu „suspect”];
• măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni;
• măsura arestării să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia;
• să existe una dintre următoarele situaţii [prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală]:
– inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte [lit. a)];

– inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloacele materiale de probe sau să determine o altă persoană să aibă un asemenea comportament [lit. b)];

– inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate ori încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta [lit. c)];

– există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni [lit. d)].

87. B. Condiţiile imperative, determinate de pericolul pentru ordinea publică al inculpatului [conform art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală], se referă la:

a) să existe probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit: o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Pentru prima categorie de infracţiuni, legiuitorul nu a condiţionat pedeapsa prevăzută de lege, fiind suficient ca infracţiunea respectivă să facă parte din acea categorie sau grupă de infracţiuni, însă în cazul celorlalte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi speciale, condiţia imperativă este strâns legată de maximul special al pedepsei prevăzute, care trebuie să fie egal sau mai mare de 5 ani;

b) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, dintre cele prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală [condiţie general valabilă conform art. 202 alin. (2) din Codul de procedură penală];

c) pentru infracţiunea comisă să se fi pus în mişcare acţiunea penală;

d) privarea de libertate a inculpatului să fie necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică [teza finală a art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală], pericol care se apreciază în funcţie de gravitatea faptei, modului şi circumstanţelor de comitere a acesteia, anturajul şi mediul din care provine inculpatul, antecedentele penale şi alte împrejurări personale;

e) măsura arestării preventive să fie necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni [condiţie general valabilă, conform art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală];

f) măsura arestării să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [condiţie general valabilă, conform art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală].

88. Pe aceste criterii şi cu respectarea principiilor care guvernează dreptul la libertate şi siguranţă împotriva arestărilor şi deţinerilor arbitrare şi în coordonatele impuse de ordinea de drept, în situaţia semnalării unei atitudini deviante periculoase pentru societate, autorităţile publice sunt autorizate să ia măsuri care afectează grav libertatea individuală, cum este măsura arestării preventive, cu toate consecinţele ce decurg din instituirea acesteia, dacă există raţiuni care impun luarea unei astfel de măsuri, interesul general al societăţii prevalând asupra celui individual.

89. Cu referire la problema de drept ce face obiectul analizei recursului în interesul legii se constată că, deşi se solicită o dezlegare pe întreg conţinutul dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în fapt, este vizată doar interpretarea tezei I a art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, interpretare care a generat o practică neunitară la nivelul instanţelor de judecată.

90. Conform art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura arestării preventive poate fi luată numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una din următoarele situaţii: (…) d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune.

91. Din interpretarea sistematică a cazului de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) teza I din Codul de procedură penală şi luând în considerare şi ordinea cronologică a infracţiunilor la care se referă, rezultă că prima infracţiune este obiectul propunerii de arestare preventivă, iar noua infracţiune este motivul (cauza) pentru care se formulează propunerea.

92. De altfel, acest aspect rezultă şi din modalitatea de redactare a textului, condiţia referitoare la prima infracţiune este menţionată în cuprinsul alin. (1) al art. 223 din Codul de procedură penală înainte de lit. d), iar condiţia referitoare la infracţiunea ulterioară este prevăzută la lit. d) ca una „dintre situaţiile primei infracţiuni”.

93. Punerea în mişcare a acţiunii penale se referă la infracţiunea la care se face referire în preambulul alin. (1) al art. 223 din Codul de procedură penală, infracţiune în considerarea căreia se formulează propunere de arestare preventivă.

94. De altfel, în cazul existenţei doar a riscului de săvârşire a unei infracţiuni, pregătirea săvârşirii nu poate susţine singură cercetarea penală, exercitarea acţiunii penale şi, cu atât mai puţin, propunerea de arestare preventivă, deci nu poate face obiectul unui dosar separat.

95. Pentru infracţiunea ce se pregăteşte nu ar putea exista un dosar penal, persoana cercetată nu are calitatea de inculpat, iar textul de lege nu impune condiţia probelor sau măcar a indiciilor temeinice.

96. Aşadar, este neechivoc faptul că nu infracţiunea ce se pregăteşte este obiectul propunerii de arestare preventivă, ci infracţiunea anterioară – prima infracţiune – cea menţionată la alin. (1), pentru care există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă şi pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

97. Iar această situaţie este corespunzătoare şi se aplică şi în cazul prevăzut de teza I din lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, chiar atunci când noua infracţiune este cercetată într-un alt dosar, iar obiectul propunerii de arestare preventivă îl constituie tot prima infracţiune.

98. Chiar dacă ipoteza de la lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală care corespunde cel mai bine textului este aceea că în aceeaşi cauză acelaşi organ de urmărire penală constată săvârşirea unei noi infracţiuni, după punerea în mişcare a acţiunii penale, dispune extinderea urmăririi şi formulează propunerea de arestare în temeiul de la lit. d), apreciem că, şi atunci când faptele sunt cercetate în dosare diferite, temeiul poate fi invocat doar în primul dosar privind infracţiunea nou-comisă, întrucât numai în această situaţie există posibilitatea verificării condiţiei esenţiale pentru arestare.

99. Aceasta nu înseamnă, însă, că în cel de-al doilea dosar nu va putea fi formulată o propunere de arestare preventivă, întemeiată pe oricare alt caz dintre cele prevăzute în art. 223 alin. (1) lit. a)-c), dar şi în art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, împrejurarea putând fi valorificată împotriva inculpatului ca „orice împrejurare privitoare la persoana inculpatului”.

100. Sub aspectul probelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă care justifică presupunerea că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat, noţiunea de probă este definită de art. 97 din Codul de procedură penală ca fiind „orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o”.

101. Prin prisma legislaţiei şi doctrinei procesual penale, suspiciunea rezonabilă reprezintă un standard juridic de apreciere a existenţei sau inexistenţei unei fapte sau a unei situaţii, a unor indicii sau elemente probatorii existente la un anumit moment într-o cauză determinată.

(…)

102. Acestei noţiuni din dreptul intern îi corespunde sintagma de „motive verosimile”5 folosită de art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului direct aplicabilă în dreptul intern în temeiul art. 20 raportat la art. 11 alin. (2) din Constituţie şi care a primit în jurisprudenţa CEDO semnificaţia de existenţă a unor fapte sau informaţii de natură a convinge un observator independent că o persoană a comis o infracţiune.

5 În Hotărârea din 5 iulie 2016, Buzadji c. Republicii Moldova, Curtea (complet de Mare Cameră) a considerat că era necesar să îşi dezvolte jurisprudenţa în funcţie de articolul 5 din CEDO. La punctele 92-102 din această hotărâre, CEDO a statuat că existenţa unui motiv verosimil de a bănui persoana arestată de săvârşirea unei infracţiuni nu poate în sine legitima arestarea preventivă, care trebuie astfel justificată prin motive suplimentare. Aceste alte motive includ riscul de sustragere de la procedură, riscul de presiune asupra martorilor sau de denaturare a probelor, riscul de coluziune, riscul de recidivă, riscul de tulburare a ordinii publice sau mai mult necesitatea care decurge din protejarea persoanei care face obiectul măsurii privative de libertate.

103. Raţiunea soluţiei legislative cuprinsă în art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală vizează practic aprecierea situaţiei globale a inculpatului, prin raportare la temeiul factual al tuturor faptelor reţinute în sarcina sa, respectiv sancţionarea conduitei inculpatului care, fiind acuzat de comiterea unor infracţiuni pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa, făcând obiectul unei noi proceduri judiciare în cadrul căreia a fost formulată o acuzaţie penală împotriva sa, are în continuare, cu intenţie, o conduită ilicită.

104. Prin acest caz de arestare se urmăreşte practic adoptarea unei soluţii de sancţionare a persistenţei inculpatului în conduita infracţională, pe baza unei suspiciuni rezonabile, dar cu temei factual de declanşare a examinării situaţiei inculpatului în dosarul în care a fost pusă în mişcare iniţial acţiunea penală împotriva sa.

105. Aspectul este important, deoarece condiţionează luarea măsurii arestării preventive de un moment procesual important, anume acela al punerii în mişcare a acţiunii penale, care determină concret cadrul procesual (faptă, încadrare juridică, persoană acuzată cu calitate de parte în proces, identitatea victimei ş.a.) în care se formulează acuzaţia. Faptul că doar după punerea în mişcare a acţiunii penale se poate dispune arestarea preventivă reprezintă o garanţie procesuală importantă în raport cu dreptul la libertate al individului.

106. Motivul prevăzut în art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală constă în aceea că, după ce i s-a atribuit calitatea de inculpat, prin urmare, după ce a luat cunoştinţă de procedura penală derulată împotriva sa şi stadiul acesteia, inculpatul nu numai că nu a adoptat o conduită conformă, dar persistă în atitudinea antisocială, săvârşind cu intenţie o nouă infracţiune ori pregătind săvârşirea unei noi infracţiuni, împrejurare care determină luarea măsurii preventive în discuţie.

107. Cu privire la această nouă infracţiune, legea nu impune ca să fie de aceeaşi natură cu cea comisă anterior şi nici să existe vreo legătură între cele două, fiind astfel relevante periculozitatea şi persistenţa comportamentului antisocial al inculpatului.

(…)

108. Astfel, dacă propunerea de arestare nu s-ar formula în primul dosar, acela în care este pusă în mişcare acţiunea penală pentru prima faptă, cu argumentul că într-un alt dosar există probe privind o altă infracţiune cu privire la persoana acestuia, nu s-ar putea verifica în ordinea cronologică impusă de textul de lege pe acest temei îndeplinirea condiţiilor care să justifice analizarea propunerii.

109. Mai mult decât atât, nu s-ar putea verifica nici îndeplinirea condiţiilor generale de la art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală, privitor la caracterul proporţional al măsurii arestului preventiv cu gravitatea acuzaţiei aduse şi caracterul necesar pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

110. Pentru că din analiza textului de lege în discuţie se desprinde concluzia, pe de o parte, că rămâne la latitudinea instanţei să aprecieze dacă există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune, situaţie în care ar fi necesară luarea măsurii arestării preventive.

111. Pe de altă parte, se impune, chiar şi într-un atare caz, un examen concret al necesităţii luării unei măsuri coercitive, prin prisma criteriilor înscrise în art. 202 alin. (3) din Codul de procedură penală din care rezultă că aceasta trebuie subordonată scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

112. Luarea unei măsuri preventive faţă de inculpat, în ipoteza constatării intervenirii cazului reglementat de norma legală ce face obiectul prezentei analize, nu poate avea loc distinct de primul dosar (cel în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală), deoarece finalitatea urmărită este de a fi dispusă tot în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, ceea ce implică o examinare a tuturor condiţiilor speciale prevăzute de lege, iar acest demers analitic nu poate fi făcut decât în primul dosar.

113. Reţinerea incidenţei cazului prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală nu este condiţionată de anumite limite de pedeapsă sau de o anumită gravitate a faptei spre deosebire de temeiul prevăzut de art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar acest aspect relevă un argument în plus în sensul reţinerii acestui temei doar în raport cu prima infracţiune şi astfel formularea propunerii în cauza ce vizează acea infracţiune.

114. De altfel, prevederile art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează cu privire la cazuri autonome de luare a măsurii preventive, iar alin. (2) al aceluiaşi articol reglementează cu privire la cazuri de arestare în considerarea unei stări de pericol pentru ordinea publică ce derivă din conduita inculpatului, sens în care revine organului de urmărire penală să probeze acest aspect, precum şi în considerarea unei suite de criterii de evaluare referitoare la gravitatea faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a faptei, a anturajului şi a mediului din care provine inculpatul a antecedentelor şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia.

115. Prin sintagma de la lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a vrut să reliefeze tocmai aspectul ce ţine de perseverenţa, periculozitatea şi persistenţa inculpatului de a comite altă infracţiune, deşi acesta mai comisese şi anterior o infracţiune pentru care nu s-a dispus luarea măsurii preventive privative de libertate.

116. Practic această prevedere vine să arate tocmai necesitatea luării unei măsuri preventive pe o situaţie concretă care impune o condiţie în plus pentru inculpatul predispus la activităţi infracţionale. Acest nou context factual instituie în sarcina judecătorului, învestit cu o atare propunere, să analizeze dacă pe aceste noi coordonate se impune luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul care a mai săvârşit o infracţiune şi faţă de care nu s-a dispus luarea măsurii arestării preventive.

117. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu poate fi disociată situaţia măsurii preventive întemeiate pe lit. d) a art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, teză ce vizează pregătirea săvârşirii unei infracţiuni sau ipoteza referitoare la extinderea urmăririi penale pentru alte fapte (când este neechivoc faptul că propunerea de arestare preventivă nu poate fi formulată decât în primul dosar), de teza ce prevede existenţa unei suspiciuni rezonabile că inculpatul a săvârşit o nouă infracţiune pentru care este cercetat într-o altă cauză şi care să poată fi analizată în al doilea dosar sau în oricare din cele două dosare, întrucât intenţia legiuitorului a fost aceea ca, atunci când inculpatul este cercetat în stare de libertate, indiferent de teza inserată în textul de lege indicat, ambele variante să aibă ca premisă situaţia în care inculpatul este deja cercetat pentru comiterea unei infracţiuni pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva sa, iar scopul inserării acestui temei de arestare este acela de a sancţiona persistenţa inculpatului în atitudinea antisocială de care dă dovadă prin comiterea unei noi fapte penale intenţionate, or, perseverenţa infracţională şi periculozitatea sunt aspecte ce nu pot fi analizate decât în primul dosar.

118. Din întreaga economie a textelor de lege bazate pe acest temei, precum şi a doctrinei rezultă că, pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului în considerarea temeiurilor invocate atunci când este cercetat în două cauze diferite, infracţiunea pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală va fi infracţiunea-reper în funcţie de care se determină dacă ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a mai comis o nouă infracţiune intenţionată şi această infracţiune va constitui şi temeiul propunerii de arestare preventivă pe această ipoteză.

(…)

119. Drept consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, propunerea de arestare preventivă se formulează în cauza iniţială, în care deja s-a pus în mişcare acţiunea penală.

120. Dezlegarea problemei de drept ce formează obiectul prezentului dosar nu are consecinţe asupra legalităţii măsurilor preventive dispuse în cauze pe acest temei, până la data publicării.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În numele legii,

D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, în situaţia în care faţă de inculpat este pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care este cercetat în stare de libertate (primul dosar), iar ulterior există suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune (al doilea dosar) sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni, măsura arestării preventive în baza art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se poate dispune doar în primul dosar.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 noiembrie 2023.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent,
Florin Nicuşor Mihalache