În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 06 martie 2024 a fost publicată Decizia nr. 7/2024 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Timiş – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 25.846/325/2020*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Text rezumat*, în vigoare la 06 martie 2024:
(*pentru forma actualizată la zi, accesați AICI)

I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Timiş – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 26 septembrie 2023, în Dosarul nr. 25.846/325/2020*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:

Dacă în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 324 alin. (1) coroborat cu art. 324 alin. (4) din Codul civil prin sintagma „până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj” se înţelege că soluţionarea petitului având ca obiect atribuirea beneficiului locuinţei conjugale unuia dintre soţi la desfacerea căsătoriei este condiţionată de existenţa pe rolul instanţelor de judecată a unui dosar având ca obiect partaj cu privire la locuinţa conjugală a părţilor sau sintagma „până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj” reprezintă momentul până la care o hotărâre pronunţată într-un dosar având ca obiect atribuirea beneficiului locuinţei la desfacerea căsătoriei îşi produce efectele juridice.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Tribunalul Timiş – Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

55. Chestiunea de drept care este supusă dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 324 alin. (1) şi (4) din Codul civil.

56. Potrivit art. 324 alin. (1) din Codul civil, „La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi”. În condiţiile alin. (4), „Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj”.

57. Pentru argumentele ce urmează a fi expuse, se constată că aplicarea dispoziţiilor art. 324 alin. (4) din Codul civil nu presupune formularea concomitentă a unei cereri de partaj, ci determină doar momentul maxim până la care hotărârea de atribuire a folosinţei locuinţei în beneficiul unuia dintre soţi poate produce efecte, respectiv până la rămânerea definitivă a hotărârii de partaj.

58. Cu titlu prealabil, se observă că dispoziţiile art. 324 din Codul civil fac parte din cartea a II-a a Codului civil (Despre familie), titlul II (Căsătoria), capitolul VI (Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor), secţiunea I (Dispoziţii comune), paragraful 2 (Locuinţa familiei). Această secţiune cuprinde aşa-numitul regim matrimonial primar (imperativ), care se aplică indiferent de regimul matrimonial ales de soţi: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională [art. 312 alin. (1) din Codul civil]. Caracterul imperativ al dispoziţiilor secţiunii amintite rezultă din prevederile art. 312 alin. (2) din Codul civil, potrivit cărora, „Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile prezentei secţiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel”.

59. Legiuitorul a urmărit instituirea unor dispoziţii de natură să protejeze interesele legitime ale ambilor soţi cu privire la locuinţa familiei, şi aceasta chiar în ipoteza în care locuinţa respectivă se află în proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi (în acest sens sunt, bunăoară, dispoziţiile art. 321 şi 322 din Codul civil).

60. În ceea ce priveşte prevederile art. 324 alin. (4) din Codul civil, acestea se referă la ipoteza în care bunul este „proprietatea comună” a soţilor, ceea ce înseamnă că poate să fie vorba despre o proprietate devălmaşă sau o proprietate pe cote-părţi, compatibilă atât cu regimul comunităţii legale (ori convenţionale) de bunuri, cât şi cu regimul separaţiei de bunuri.

61. De vreme ce premisa acţiunii reglementate de art. 324 alin. (4) din Codul civil constă în starea de coproprietate asupra locuinţei comune a foştilor soţi, legea limitează expres în timp durata efectelor hotărârii judecătoreşti prin care s-a atribuit beneficiul folosinţei locuinţei, arătând că acestea se produc atât timp cât subzistă starea de coproprietate.

62. Această normă nu trebuie însă interpretată în sensul că instituie o condiţie de admisibilitate distinctă a acestei acţiuni, constând în existenţa pe rol a unei alte cereri având ca obiect sistarea coproprietăţii asupra locuinţei comune (a se vedea şi M. Avram, Admisibilitatea cererii de atribuire la divorţ a beneficiului locuinţei familiei în lipsa unei cereri de partaj, studiu publicat la 14 ianuarie 2024 pe www.juridice.ro).

63. În primul rând, interpretarea literală a textului de lege reflectă voinţa legiuitorului de a limita în timp efectele atribuirii folosinţei locuinţei la divorţ, cel mai târziu până la soluţionarea definitivă a partajului prin hotărâre judecătorească. În măsura în care legiuitorul ar fi intenţionat ca formularea concomitentă a unei cereri de partaj să constituie o condiţie de admisibilitate a cererii de atribuire a beneficiului folosinţei locuinţei comune, ar fi prevăzut expres aceasta, ceea ce însă nu a făcut.

64. Or, este de principiu că o prevedere legală trebuie interpretată de aşa manieră încât să producă efecte [în acest sens sunt dispoziţiile art. 1.268 alin. (3) din Codul civil, aplicabile prin analogie], fără a adăuga condiţii suplimentare, pe care norma legală nu le prevede. Adoptarea pe cale jurisprudenţială a acestei condiţii suplimentare ar limita eficacitatea acţiunii în atribuirea folosinţei locuinţei, a cărei soluţionare este strâns legată de efectele divorţului, fiind aşadar prin natura ei o problemă a cărei rezolvare relevă o anumită urgenţă.

65. În al doilea rând, interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale aplicabile în această materie conduce la aceeaşi concluzie.

66. Potrivit dispoziţiilor art. 355 alin. (1) din Codul civil, la încetarea comunităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial. De asemenea, dacă locuinţa familiei este proprietate pe cote-părţi în cadrul unui regim de separaţie de bunuri, partajul se va realiza potrivit dreptului comun, prin bună învoială sau pe cale judecătorească, astfel cum dispune art. 670 din Codul civil. Instituirea condiţiei suplimentare de admisibilitate constând în existenţa unei cereri de partaj al bunurilor comune ar avea însă drept consecinţă faptul că, atunci când se solicită atribuirea beneficiului folosinţei locuinţei conjugale, părţile ar fi nevoite să ceară partajul pe cale judecătorească, fiind astfel private de posibilitatea de a opta pentru partajul voluntar, deşi aceasta este recunoscută în mod expres de lege. Chiar dacă părţile nu se înţeleg cu privire la folosinţa locuinţei, nimic nu exclude posibilitatea ca în viitor acestea să se înţeleagă cu privire la partajul proprietăţii.

67. În al treilea rând, natura juridică a acţiunii reglementate de art. 324 alin. (4) din Codul civil este cea a unui partaj de folosinţă. Atribuirea folosinţei locuinţei unuia dintre soţi nu este altceva decât una dintre modalităţile în care se poate realiza un partaj de folosinţă, în condiţiile în care folosirea în comun a locuinţei nu ar mai fi posibilă.

68. În ceea ce priveşte partajul de folosinţă în dreptul comun, temeiul de drept este reprezentat de art. 639 din Codul civil, potrivit căruia „Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor, iar în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească”. Prin „modul de folosire a bunului comun”, legiuitorul a avut în vedere şi partajul de folosinţă. Un asemenea partaj de folosinţă este admisibil, fără ca legea să ceară introducerea concomitentă a unei acţiuni având ca obiect partajul bunului comun.

69. În al patrulea rând, şi interpretarea istorică susţine dezlegarea ce se va da prin prezenta hotărâre prealabilă. Anterior actualei reglementări, prin art. 22 din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, republicată, s-a prevăzut că:

„În caz de divorţ dacă soţii nu au convenit altfel, beneficiul contractului privitor la locuinţă foloseşte soţului căruia i s-au dat în îngrijire copiii, iar în cazul când nu sunt copii, soţului care a obţinut divorţul.

În toate celelalte situaţii instanţa care pronunţă divorţul va hotărî care dintre soţi va avea beneficiul contractului privitor la locuinţă.”

70. Dispoziţii similare s-au regăsit pentru o scurtă perioadă în cuprinsul art. 271 din Legea locuinţei nr. 114/1996, forma anterioară republicării. Acest text a fost introdus prin art. I pct. 12 din Ordonanţa de urgenţă nr. 40/1997 pentru modificarea şi completarea Legii locuinţei nr. 114/1996, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 196/1997, fiind însă abrogat prin art. I pct. 7 al Legii nr. 196/1997. În lipsa unui text expres, s-a admis că această soluţie putea fi adoptată, prin analogie, şi în cazul locuinţei aflate în proprietatea comună a soţilor, urmând ca rezolvarea definitivă a raporturilor patrimoniale dintre soţi să aibă loc ulterior, în cadrul acţiunii separate de partaj.

71. Această opinie a fost consacrată explicit în cuprinsul noii reglementări, fiind însă adăugată precizarea potrivit căreia efectele hotărârii de atribuire a beneficiului folosinţei se produc până la rămânerea definitivă a hotărârii de partaj.

72. Sub imperiul Codului civil în vigoare, problema atribuirii folosinţei locuinţei comune se iveşte în contextul divorţului soţilor, fie ca o cerere accesorie acţiunii de divorţ, fie ca o cerere de sine stătătoare, promovată după ce s-a dispus desfacerea căsătoriei prin divorţ. Ca urmare, prevederile art. 324 din Codul civil nu sunt aplicabile anterior promovării unei acţiuni în desfacerea căsătoriei.

73. Dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi, aceasta nefiind comod partajabilă, iar soţii nu se înţeleg, pentru soluţionarea cererii de atribuire a beneficiului folosinţei, instanţa va avea în vedere, în ordine, următoarele criterii: interesul superior al copiilor minori, culpa în desfacerea căsătoriei şi posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.

74. Se reţine, prin urmare, că prin art. 324 alin. (4) din Codul civil, legiuitorul şi-a propus să codifice soluţii avansate anterior în literatura de specialitate şi în practica judiciară. Anterior Codului civil, chiar în lipsa unei reglementări exprese, era posibilă formularea unei asemenea cereri accesorii divorţului, fără a fi condiţionată de existenţa unei cereri de partaj. Scopul legiuitorului a fost doar acela de a consacra expres o soluţie admisă în practica judiciară, pentru a asigura astfel predictibilitatea şi claritatea legii în această materie, iar nicidecum să îngrădească exercitarea dreptului material la acţiune prin adăugarea condiţiei procedurale la care se referă sesizarea.

75. Instanţa de contencios constituţional a fost învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 324 alin. (4) din Codul civil. Autorul excepţiei a arătat în motivarea acesteia că, potrivit textului de lege criticat, este obligat să înregistreze o acţiune de partaj, a cărei taxă judiciară de timbru este excesiv de mare, ceea ce aduce atingere dreptului de proprietate, accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil.

76. Prin Decizia nr. 499 din 5 decembrie 2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 24 februarie 2014), Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 324 alin. (4) din Codul civil fiind considerate constituţionale în raport cu criticile formulate. Curtea Constituţională a statuat că chiar şi în interpretarea propusă de autorul excepţiei de neconstituţionalitate norma legală criticată nu este contrară Constituţiei României, prin raportare la caracterul vremelnic al măsurii de atribuire a folosinţei locuinţei. De asemenea, instanţa constituţională a făcut referire la jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia accesul liber la justiţie poate fi supus unor condiţii de fond şi de formă, dacă acestea urmăresc un scop legitim.

77. Aşa fiind, instanţa de contencios constituţional a răspuns excepţiei, astfel cum aceasta a fost invocată şi motivată, fără să condiţioneze constituţionalitatea normei de interpretarea potrivit căreia promovarea unei acţiuni concomitente de ieşire din indiviziune ar fi obligatorie. În cauză nu a fost pronunţată o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, cu rezervă de interpretare, iar această împrejurare rezultă cu claritate din dispozitivul deciziei, precum şi din considerentele care explică soluţia adoptată.

78. De altfel, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra înţelesului contrar Constituţiei României pe care îl constată în cuprinsul normei legale criticate, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vreme ce interpretarea şi aplicarea normelor legale neclare ori lacunare constituie misiunea instanţelor judecătoreşti.

79. Prin urmare, Curtea Constituţională a reţinut că interpretarea care condiţionează atribuirea beneficiului locuinţei conjugale de introducerea unei cereri de partaj este constituţională. Prin aceasta însă Curtea Constituţională nu a reţinut că interpretarea contrară, în sensul că norma juridică nu conţine o asemenea condiţie de admisibilitate, ar fi neconstituţională.

80. Trebuie subliniat că interesele coproprietarului căruia nu i s-a atribuit folosinţa locuinţei comune sunt prezervate, în primul rând, prin posibilitatea de a cere oricând sistarea indiviziunii, context în care poate beneficia, în condiţiile legii, de ajutor public judiciar. În al doilea rând, coproprietarul interesat poate cere modificarea soluţiei dispuse anterior, în măsura în care împrejurările de fapt pe care s-a întemeiat soluţia de atribuire a folosinţei locuinţei în beneficiul celuilalt fost soţ s-ar schimba într-o manieră esenţială, întrucât în cazul raporturilor juridice analizate, care presupun o desfăşurare în timp, autoritatea de lucru judecat este condiţionată de menţinerea împrejurărilor de fapt avute în vedere la data atribuirii iniţiale.

81. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite sesizarea formulată de Tribunalul Timiş – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 25.846/325/2020*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea dispoziţiilor art. 324 alin. (1) şi (4) din Codul civil, sintagma „până la data rămânerii definitive a hotărârii de partaj” reprezintă momentul maxim până la care hotărârea prin care a fost admisă o cerere având ca obiect atribuirea beneficiului locuinţei conjugale la desfacerea căsătoriei îşi produce efectele juridice, fără ca admisibilitatea acţiunii să fie condiţionată de existenţa pe rolul instanţelor judecătoreşti a unei cereri având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra aceleiaşi locuinţe.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 februarie 2024.

PREŞEDINTELE DELEGAT AL SECŢIEI I CIVILE
CARMEN ELENA POPOIAG

Magistrat-asistent,
Mihaela Lorena Repana