În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 07 august 2024 a fost publicată Decizia nr. 36/2024 privind Dosarul nr. 516/1/2024, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în baza art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Text rezumat*, în vigoare la 07 august 2024:
(*pentru forma actualizată la zi, accesați AICI)

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin încheierea din şedinţa din data de 20 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Dacă reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal spaţiul comercial – ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice – în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis?”

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

117. Infracţiunea de furt calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional, prevăzută de art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, este o infracţiune complexă care, prin voinţa legiuitorului, absoarbe, ca element circumstanţial agravant, infracţiunile de violare de domiciliu şi sediu profesional.

118. Elementul circumstanţial agravant al violării sediului profesional, ce face obiectul analizei în prezenta sesizare, nu poate avea o altă interpretare decât cea referitoare la infracţiunea de sine stătătoare, respectiv infracţiunea de violare a sediului profesional, prevăzută de art. 225 din Codul penal.

119. Violarea sediului profesional este o incriminare nouă, introdusă în Codul penal în vigoare din data de 1 februarie 2014. În Expunerea de motive a acestui cod (disponibilă la adresa www.cdep.ro.) se precizează că în capitolul IX din Partea specială, denumit Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private, au fost consacrate „câteva infracţiuni noi, menite să acopere un vid de reglementare şi să ofere un răspuns la noile forme de lezare sau periclitare a valorilor sociale ce formează obiectul acestui capitol. Astfel, a fost incriminată ca faptă distinctă violarea sediului profesional”.

120. Potrivit tezelor prealabile ale proiectului Codului penal (Hotărârea Guvernului României nr. 1.183/2008 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 686 din 8 octombrie 2008), „va fi incriminată ca faptă distinctă violarea sediului profesional, dat fiind că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de protecţia conferită de art. 8 din Convenţie”.

121. Într-adevăr, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a extins noţiunea de „domiciliu” – componentă a vieţii private protejate de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de la spaţiul în care o persoană locuieşte la biroul/cabinetul unei persoane care exercită o profesie liberală (Cauza Niemietz c. Germaniei din data de 16 decembrie 1992), apoi, în anumite circumstanţe, la sediul social, agenţiile sau localurile profesionale, sediul comercial ale persoanei juridice (Cauza Societe Colas Est şi alţii c. Franţei din data de 16 aprilie 2002; Cauza Buck c. Germaniei din data de 28 aprilie 2005).

122. Astfel, în Cauza Niemietz c. Germaniei, paragraful 31, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „interpretarea cuvintelor «viaţă privată» şi «casă» ca incluzând anumite spaţii sau activităţi profesionale sau comerciale ar îndeplini obiectul şi scopul esenţial al articolului 8: să protejeze individul împotriva ingerinţei arbitrare a autorităţilor publice”.

123. În Cauza Societe Colas Est şi alţii c. Franţei, în paragraful 41, Curtea a reţinut că „a sosit momentul să se considere că, în anumite circumstanţe, drepturile garantate de articolul 8 din Convenţie pot fi interpretate ca incluzând dreptul la respectarea sediului social al unei societăţi, a sucursalelor sau a altor spaţii comerciale”

124. În Cauza Buck c. Germaniei, în paragraful 31, Curtea a reiterat că „noţiunea de «casă» din articolul 8 § 1 nu cuprinde doar locuinţa unei persoane fizice. (…) cuvântul «domiciliu» din versiunea franceză a articolului 8 are o conotaţie mai largă decât cuvântul «acasă» şi se poate extinde, de exemplu, la biroul unei persoane profesioniste. În consecinţă, «casa» trebuie interpretată ca incluzând şi sediul social al unei societăţi conduse de o persoană fizică şi sediul social al unei persoane juridice, sucursale şi alte sedii comerciale”.

125. În doctrină (A.R. Trandafir, Violarea sediului profesional. Obiectul protecţiei. Comparaţie cu violarea de domiciliu, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, pag. 159-177, disponibil la adresa https://pub.law.uaic.ro/files/articole/2021/vol.2/11.trandafir.pdf), s-a susţinut că „(…) invocarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru explicarea reglementării conţinute în art. 225 din Codul penal este eronată. Convenţia stabileşte, într-adevăr, drepturi în favoarea particularilor, printre care se numără şi dreptul la respectarea vieţii private. Noţiunea de «domiciliu» – componentă a vieţii private protejate de art. 8 din Convenţie – a fost interpretată extensiv în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar această interpretare nu se realizează în scopul extinderii represiunii penale, ci al creşterii protecţiei despre care aminteam. O astfel de protecţie sporită este necesară în special pentru a ocroti particularii de acţiunile abuzive ale statului, o dovadă în plus fiind faptul că situaţiile de fapt de la care au pornit cauzele în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului aveau la bază percheziţii desfăşurate de autorităţile naţionale. Altfel spus, dacă o persoană fizică sau juridică se plânge în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului de încălcarea art. 8 de către stat, Curtea interpretează noţiunea de «domiciliu» în sens larg, astfel încât să includă şi sediile persoanelor juridice, potrivit celor arătate anterior. Procedând astfel, Curtea nu obligă însă statele să recunoască o infracţiune în situaţia în care un alt particular încalcă sediul persoanei juridice şi ar fi greşit să explicăm o astfel de infracţiune, atunci când ea există, pornind de la aceste fundamente. (…)

126. Conţinutul legal al infracţiunii de violarea sediului profesional, art. 225 din Codul penal, constă în pătrunderea, fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptăţite.

127. Obiectul juridic al acestei infracţiuni constă în dreptul la respectarea sediului profesional, fie al persoanei fizice, fie al persoanei juridice, dimensiune a libertăţii individuale care presupune inviolabilitatea spaţiului unde se desfăşoară o activitate profesională.

128. Denumirea de „sediu profesional” folosită de legiuitor în cuprinsul denumirii marginale a infracţiunii ori cea de „sediu” din cuprinsul incriminării nu au o definiţie cuprinsă în Codul penal. În această situaţie, în conformitate cu art. 2 alin. (2) din Codul civil, care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale, sunt incidente dispoziţiile art. 227 din această codificare, care reglementează sediul persoanei juridice.

129. Conform art. 227 din Codul civil, „(1) Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.

(2) În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru.”

130. În materia societăţilor comerciale, dispoziţiile art. 227 din Codul civil se completează cu art. 7 şi 8 din Legea societăţilor nr. 31/1990 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004), potrivit cărora sediile secundare sunt constituite din „sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică”.

131. Din analiza acestor norme legale rezultă că noţiunea de „sediu” acoperă atât sediul principal (sediu social), cât şi sediile secundare (pentru sucursale, reprezentanţe teritoriale şi puncte de lucru) ale unei persoane juridice.

132. Din această perspectivă este de observat că legiuitorul, în incriminarea reglementată în dispoziţiile art. 225 din Codul penal, nu face distincţie între sediile sociale principale sau sediile secundare, folosind sintagma „oricare dintre sediile” unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională.

133. Însă, nu orice sediu este protejat de incriminarea în discuţie, ci doar acela în care se desfăşoară o viaţă privată societară/profesională a persoanei juridice ori a persoanei fizice.

134. Această concluzie rezultă din titlul capitolului – Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private – din care face parte infracţiunea analizată, precum şi din segmentul relaţiilor sociale ocrotite prin această incriminare.

135. Astfel, din titlul capitolului – Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private – se poate trage concluzia că infracţiunea de violare a sediului profesional nu este una contra domiciliului, întrucât acesta este protejat prin dispoziţiile art. 224 din Codul penal, ci una contra vieţii private societare sau profesionale a persoanei juridice ori a persoanei fizice.

136. Deopotrivă, obiectul juridic al acestei incriminări este dat de „relaţiile sociale a căror securitate este condiţionată de asigurarea libertăţii persoanei de a avea un loc unde să poată lucra la adăpost de imixtiuni abuzive din exterior şi de a hotărî liber asupra acelora pe care doreşte să-i primească sau nu în oricare dintre spaţiile în care îşi desfăşoară activitatea profesională.” (Ioana Vasiu în Explicaţiile Noului Cod penal – Academia Română, Institutul de Cercetări Juridice, coordonatori George Antoniu şi Tudorel Toader, Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pag. 254).

137. În concluzie, noţiunea de sediu profesional nu trebuie interpretată extensiv, întrucât nu orice imobil deţinut de o persoană juridică, chiar dacă se încadrează în noţiunea de sediu (principal, secundar), poate fi sediu profesional în sensul legii penale, ci doar acele imobile în care aceasta desfăşoară o activitate care implică aspecte private şi în care se desfăşoară o veritabilă viaţă privată a societăţii.

138. De altfel, e şi firesc să fie aşa dacă se are în vedere raţiunea protecţiei penale a „sediului profesional”, aceea că în astfel de spaţii există documente, informaţii, tehnologii, prototipuri, echipamente etc. care trebuie protejate faţă de orice imixtiune din partea terţilor, chiar mai înainte de a se comite alte infracţiuni (furt, distrugere, concurenţă neloială etc.). Or, toate acestea se includ în sfera noţiunii de viaţă privată societară/profesională, înţeleasă ca dreptul oricărei persoane fizice sau juridice de a decide cum şi în ce mod să aducă la cunoştinţa publicului aspectele legate de desfăşurarea activităţii sale comerciale/profesionale.

139. Înţeleasă în acest mod, noţiunea de sediu profesional nu poate include un spaţiu folosit doar pentru depozitarea unor bunuri (spre exemplu: magazii sau depozite de cauciucuri noi/uzate, de metale feroase/neferoase reciclabile, de materii prime sau alte bunuri, în funcţie de obiectul de activitate al persoanei juridice), chiar dacă în conformitate cu legea civilă acesta se circumscrie noţiunii de sediu secundar (punct de lucru).

140. Mai mult, în Cauza Leveau şi Fillon împotriva Franţei din 6 septembrie 2005 (cererile nr. 63.512/00 şi nr. 63.513/00), Curtea Europeană a Dreptului Omului a considerat că nu au fost încălcate prevederile art. 8 din Convenţie referitoare la protecţia sediului profesional, deoarece o exploatare agricolă specializată în creşterea porcilor ar putea fi, doar cu multă dificultate, numită „domiciliu”, chiar profesional, al unei persoane.

141. Aşadar, se poate concluziona că şi spaţiul comercial, ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice, poate fi inclus în noţiunea de sediu profesional atât timp cât acesta găzduieşte o viaţă privată societară (jurnale de vânzări, liste cu furnizori, facturi, proiecte şi idei de reorganizare a spaţiului/activităţii în vederea atragerii mai multor clienţi etc., aspecte ce ţin de viaţa privată profesională). Chiar dacă un astfel de spaţiu, prin natura sa, este deschis accesului oricărei persoane (client) într-un anumit program de lucru, totuşi pot exista în cadrul acestuia anumite zone, mai mari sau mai mici, care sunt restricţionate accesului clienţilor şi în care pot fi găsite documente ce ţin de viaţa privată societară.

142. În final, se impune a se face precizarea că distincţia dintre „intervalul de timp în care accesul publicului este permis” şi „intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis” nu prezintă relevanţă din perspectiva includerii sau nu a unui spaţiu comercial în noţiunea de sediu profesional, în sensul legii penale, ci prezintă relevanţă din perspectiva sintagmei „fără drept” cuprinsă în conţinutul constitutiv al infracţiunii de violare a sediului profesional (art. 225 din Codul penal).

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Dacă reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal spaţiul comercial – ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice – în intervalul de timp în care accesul publicului nu este permis? şi stabileşte că:

Spaţiul comercial – ce constituie punct de lucru al unei persoane juridice – reprezintă sediu profesional în sensul prevederilor art. 229 alin. (2) lit. b) din Codul penal, dacă în cadrul acestuia se desfăşoară o viaţă privată societară.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2024.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
ELENI CRISTINA MARCU

Magistrat-asistent,
Adina-Andreea Ciuhan Teodoru