În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 23 septembrie 2024 a fost publicată Decizia nr. 38/2024 privind Dosarul nr. 908/1/2024, având ca obiect sesizarea formulată de către Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Text rezumat*, în vigoare la 23 septembrie 2024:
(*pentru forma actualizată la zi, accesați AICI)

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 1 aprilie 2024, Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

„Atunci când o persoană comite la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni care pot constitui elementul material atât al infracţiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, cât şi al infracţiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000, acţiuni având ca obiect acelaşi tip de substanţă interzisă (aceeaşi substanţă), aflată, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023, sub incidenţa Legii nr. 194/2011, iar ulterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat, sub incidenţa Legii nr. 143/2000 (introdusă astfel în tabelul anexă la Legea nr. 143/2000 ca drog de mare risc), ne aflăm în prezenţa unui concurs de infracţiuni între faptele comise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023 şi cele comise ulterior acestui moment sau a unei infracţiuni continuate a cărei încadrare se raportează la momentul epuizării activităţii presupus infracţionale?”.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

96. Problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări se referă la măsura în care, în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023, o activitate infracţională concretizată în acte repetate de aceeaşi natură şi având ca obiect aceeaşi substanţă interzisă, săvârşite, în parte, anterior şi, în parte, ulterior acestor modificări legislative, poate fi caracterizată ca o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului sau doar o unitate legală sub forma infracţiunii continuate, pedepsibilă în conformitate cu legea în vigoare în momentul epuizării sale.

97. Nelămurirea instanţei de trimitere vizează, aşadar, în esenţă, efectele pe care, în principiu, o succesiune de legi în timp le produce asupra omogenităţii juridice a unei pluralităţi de acte de executare, atunci când respectivele acte au fost săvârşite la diferite intervale de timp, sub imperiul unor legi penale consecutive. Clarificarea acestei chestiuni de drept deschide o dublă perspectivă de analiză: una generală, referitoare la înţelesul şi particularităţile noţiunii de unitate de conţinut constitutiv – condiţie de existenţă a infracţiunii continuate – şi una specifică, subsumată măsurii în care se poate reţine o astfel de omogenitate în cazul particular al infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 194/2011 şi Legea nr. 143/2000.

98. Reglementată în cuprinsul art. 35 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea continuată reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune caracterizată prin existenţa unei pluralităţi de acte de executare unite sub aspectul subiectului activ, al rezoluţiei infracţionale a acestuia şi al caracterizării lor juridice.

99. Primele două elemente specifice, respectiv unitatea de subiect activ şi unitatea de rezoluţie infracţională, nu comportă discuţii, problema de drept ridicată în încheierea de sesizare limitându-se la analiza cerinţei omogenităţii juridice ce trebuie să caracterizeze acţiunile sau inacţiunile aflate în componenţa infracţiunii continuate. Această ultimă cerinţă presupune, astfel cum rezultă din însăşi definiţia legală a infracţiunii continuate, ca fiecare dintre acţiunile sau inacţiunile componente să realizeze conţinutul constitutiv al aceleiaşi infracţiuni.

100. Pentru a se considera că actele de executare repetate sunt omogene juridic, nu este necesar ca ele să fie identice sub aspect material, ci doar să se subsumeze conţinutului legal al aceleiaşi infracţiuni, deoarece unitatea juridică nu echivalează cu omogenitatea faptică. Această distincţie necesară reflectă o primă particularitate a omogenităţii juridice, ca element structural al unităţii infracţiunii continuate.

101. În acest sens, luând în considerare înţelesul atribuit, în legislaţia penală, expresiei „Săvârşirea unei infracţiuni”, astfel cum rezultă din prevederile art. 174 din Codul penal, condiţia omogenităţii juridice este îndeplinită, în primul rând, indiferent dacă actele de executare îmbracă unele forma consumată, iar altele forma tentată, dar pedepsibilă. În acelaşi context, există unitate juridică între actele de executare repetate şi atunci când activitatea făptuitorului se concretizează în forme diferite de participaţie penală, fie principale (autorat sau coautorat), fie secundare (instigare sau complicitate), regula fiind aceea că formele principale de participaţie absorb variantele secundare.

102. În al doilea rând, omogenitatea juridică a unor acte plurale există şi în ipoteza în care, sub aspect factual, ele sunt de acelaşi fel, iar nu neapărat similare. Condiţia analizată este îndeplinită atunci când acţiunile sau inacţiunile ce intră în alcătuirea infracţiunii continuate obiectivează una sau, după caz, mai multe variante alternative ale elementului material ale aceleiaşi infracţiuni, precum şi în ipoteza în care unele dintre aceste acte de executare îmbracă forma tip, iar altele formele agravate ale aceleiaşi infracţiuni.

103. Reglementarea unor variante agravate ale unei infracţiuni nu imprimă formelor corespondente caracter de sine stătător, chiar şi în situaţia în care astfel de variante sunt prevăzute în dispoziţii legale distincte de cele care definesc forma de bază a aceleiaşi infracţiuni (exemplul relevant fiind cel al infracţiunilor de furt şi furt calificat, prevăzute de art. 228 şi 229 din Codul penal). Omogenitatea juridică, trăsătură a infracţiunii continuate, presupune ca fiecare act de executare să corespundă aceleiaşi infracţiuni, iar nu să fie incriminat de aceeaşi normă legală.

104. Unicitatea infracţiunilor care cunosc, pe lângă varianta de bază, şi forme agravate a fost consacrată, de altfel, în mod constant în jurisprudenţa instanţei supreme, începând cu Decizia de îndrumare nr. 10/1963 a fostului Tribunal Suprem (prin care s-a statuat asupra unicităţii infracţiunilor pentru care legea penală prevede anumite trăsături agravate) şi terminând, mutatis mutandis, cu Decizia nr. 3 din 28 februarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat asupra unităţii infracţiunii având ca obiect droguri de risc şi de mare risc, atunci când acţiunea specifică elementului material se realizează, singură, în aceeaşi împrejurare.

105. Din cele ce precedă se desprinde concluzia necesară că omogenitatea juridică – element inclus normativ în structura infracţiunii continuate – nu se confundă nici cu identitatea normelor de incriminare, în sensul că pentru a fi îndeplinită cerinţa unităţii de conţinut constitutiv nu este absolut necesar ca fiecare act de executare ce intră în alcătuirea infracţiunii continuate să fie incriminat de aceeaşi (unică) dispoziţie legală. Această distincţie reflectă cea de-a doua particularitate a infracţiunii continuate, evidenţiată nu doar de exemplul infracţiunii de furt menţionat anterior, ci inclusiv de ipoteza intervenirii unei succesiuni de legi în timp care incriminează acelaşi tip de conduită, cum este şi cazul particular avut în vedere de instanţa de sesizare.

106. Este neîndoielnic că, pe durata de activitate a unei legi penale, pot interveni diverse evenimente legislative, cum ar fi, printre altele, modificarea, completarea sau republicarea actului normativ, evenimente susceptibile a produce consecinţe juridice asupra unităţii legale de infracţiune continuată. Pentru clarificarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este necesară o diferenţiere analitică a acestor evenimente, prin raportare, mai întâi, la momentul de timp în care ele intervin şi, mai apoi, la consecinţele pe care le produc.

107. Astfel, în raport cu factorul timp, se constată că evenimentele legislative de tipul celor sus-menţionate pot interveni pe durata executării actelor ce compun infracţiunea continuată (una sau mai multe acţiuni sau inacţiuni fiind realizate sub imperiul unei legi diferite de cea în vigoare la momentul comiterii restului actelor materiale ce compun unitatea legală) sau după săvârşirea infracţiunii care, în cazul analizat, corespunde momentului ultimului act de executare.

108. Pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării prezintă relevanţă numai cea dintâi ipoteză menţionată, referitoare la subzistenţa unităţii juridice a unei pluralităţi de acte de executare atunci când ele au fost săvârşite într-un interval de timp în care s-au succedat cel puţin două acte normative cu relevanţă incriminatoare. În acest caz nu se pune însă, în mod efectiv, problema alegerii uneia dintre legile succesive, deoarece, în conformitate cu prevederile art. 3 din Codul penal, legea aplicabilă este una singură, şi anume cea de la data săvârşirii infracţiunii, corespunzătoare datei realizării ultimei acţiuni sau inacţiuni ce intră în alcătuirea infracţiunii continuate.

109. Deşi legiuitorul român a optat pentru a nu preciza explicit, în chiar cuprinsul definiţiei regăsite în articolul 35 alin. (1) din Codul penal, care este data când infracţiunea continuată se consideră săvârşită, o atare abordare normativă nu ridică probleme de interpretare, deoarece ea este similară celei reliefate de vechea legislaţie penală substanţială în cuprinsul art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1968, ce a făcut obiectul unei interpretări judiciare unitare şi consistente.

110. Dispoziţiile art. 154 alin. (2) din Codul penal prevăd expres că termenul de prescripţie a răspunderii penale curge de la data săvârşirii infracţiunii, stabilind, totodată, că, în cazul infracţiunii continuate, această dată este cea a săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni. Viziunea legislativă actuală se înscrie în contextul unui continuum normativ şi jurisprudenţial cu privire la data săvârşirii infracţiunilor continuate, evidenţiat de soluţia legislativă similară pe care o prevedea Codul penal din 1968 în cuprinsul art. 122 alin. 2, dar şi de jurisprudenţa unitară a instanţelor judecătoreşti în ultimele decenii, consolidată ulterior Deciziei de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului fostului Tribunal Suprem. Prin această decizie s-a stabilit că „data săvârşirii infracţiunii continuate este data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni”, în raport cu acest moment producându-se şi „consecinţele juridice referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp, minoritate, prescripţia răspunderii penale, amnistie şi graţiere, precum şi orice alte consecinţe care sunt condiţionate de epuizarea activităţii infracţionale”, dezlegare care îşi păstrează valabilitatea şi în prezent.

111. Ipoteza secundă, a intervenirii unei modificări legislative abia ulterior momentului epuizării infracţiunii continuate, nu se circumscrie problemei de drept ce face obiectul sesizării, deoarece, fiind vorba de intervenirea unei legi noi abia ulterior săvârşirii infracţiunii, aplicarea legii penale în timp se realizează, în acest caz, în conformitate cu regulile specifice ce decurg din principiile consacrate de art. 4 şi, după caz, de art. 5 din Codul penal.

112. Criteriul consecinţelor produse permite, la rândul său, o distincţie între evenimentele legislative de ordin formal (ale căror urmări se limitează la aspecte de formă ale normei de incriminare, cum ar fi redenumirea unei infracţiuni sau renumerotarea textelor de lege care o prevăd) şi evenimentele legislative de ordin substanţial, adică acelea care afectează însăşi existenţa ori conţinutul normei de incriminare. Pentru clarificarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării prezintă relevanţă numai ipoteza în care astfel de evenimente legislative intervin pe durata săvârşirii infracţiunii continuate, nu şi ulterior momentului ultimei acţiuni sau inacţiuni, în acest ultim caz devenind incidente, aşa cum s-a argumentat în precedent, regulile de aplicare a legii penale în timp.

113. În coordonatele de analiză astfel stabilite se constată că evenimentele legislative de ordin exclusiv formal nu afectează conţinutul constitutiv al infracţiunii, actele de executare plasate în timp atât anterior, cât şi ulterior intervenirii respectivei modificări normative păstrându-şi caracteristica de a fi omogene juridic. Aceste acte de executare vor alcătui o infracţiune continuată chiar dacă infracţiunea în al cărei conţinut constitutiv se încadrează este redenumită sau articolul de lege care o prevede este renumerotat.

114. În schimb, cea de-a doua categorie de evenimente legislative poate avea o serie de efecte particulare asupra unităţii juridice a actelor de executare succesive comise anterior intrării în vigoare a unei noi legi.

115. Astfel, abrogarea unei norme de incriminare sub imperiul căreia s-a realizat o parte a unităţii legale de infracţiune poate conduce, în situaţii ce trebuie examinate de fiecare dată în concret, la dezincriminarea acţiunilor sau inacţiunilor realizate anterior abrogării textului de lege, dacă ele nu continuă a se circumscrie conţinutului legal al altei infracţiuni prevăzute fie de legea nouă modificatoare, fie de o altă lege penală, încă în vigoare, cu efectul înlăturării, din componenţa infracţiunii continuate, a acelor acte materiale care nu mai sunt prevăzute de legea penală aplicabilă la data epuizării infracţiunii.

116. În mod asemănător, modificările legislative intervenite sub aspectul conţinutului constitutiv al unei infracţiuni pot avea drept consecinţă fie lipsa de tipicitate a actelor de executare comise sub imperiul legii vechi (atunci când legea nouă introduce un element constitutiv nou, de natură a restrânge sfera de aplicare a normei penale), fie realizarea în continuare a conţinutului constitutiv al infracţiunii (atunci când legea nouă înlătură/reformulează un element de conţinut, cu efectul extinderii sau menţinerii, după caz, a sferei sale de aplicare şi la alte fapte). Prima ipoteză corespunde exemplificativ modificărilor aduse infracţiunii de trafic de influenţă prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal (sub aspectul introducerii cerinţei suplimentare a existenţei unei promisiuni a făptuitorului că îl va determina pe funcţionarul public la o anumită conduită), iar cea de-a doua, modificărilor aduse prin aceeaşi lege infracţiunii de luare de mită (prin introducerea cerinţei ca fapta funcţionarului public să fie săvârşită în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea unui anumit act, iar nu doar în acest scop).

117. În fine, modificările legislative incidente exclusiv asupra pedepsei aplicabile nu afectează omogenitatea juridică a pluralităţii de acte ce intră în conţinutul infracţiunii continuate, deoarece efectele lor juridice, limitate la componenta sancţionatoare a normei penale, nu influenţează însuşi conţinutul constitutiv al infracţiunii.

118. Din cele ce precedă se desprinde concluzia că, pentru a fi îndeplinită cerinţa omogenităţii juridice a actelor de executare comise într-un interval de timp în care s-au succedat două sau mai multe legi penale, trebuie să se constate, în cazul fiecăruia dintre aceste acte, existenţa unei continuităţi a incriminării, cel puţin sub aspectul trăsăturilor proprii variantei de bază a infracţiunii, fiind irelevante, în schimb, modificările aduse denumirii acesteia sau sancţiunii pe care o prevede.

119. Actele de executare comise sub imperiul legii vechi vor corespunde conţinutului constitutiv al infracţiunii continuate, astfel cum este prevăzut de legea în vigoare la data epuizării sale, dacă ele sunt incriminate de această din urmă lege, chiar şi sub o altă denumire. Constatarea existenţei unei continuităţi a incriminării este însă condiţionată de examinarea particularităţilor factuale specifice fiecărui act component prin raportare la cerinţele de conţinut constitutiv al infracţiunii, astfel cum se regăsesc în legile succesive, examinare ce trebuie efectuată, în concret, de instanţele judecătoreşti învestite cu judecarea fondului cauzelor.

120. În măsura în care aceste instanţe ar constata că există o astfel de continuitate, însă dispoziţiile relevante sunt cuprinse în legi succesive distincte, o atare constatare nu este de natură a înlătura, eo ipso, omogenitatea juridică a acţiunilor sau inacţiunilor comise în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi, implicit, nici condiţia echivalentă de existenţă a infracţiunii continuate.

121. Omogenitatea juridică presupune, prin ipoteză, o unitate a obiectului juridic, în sensul că toate acţiunile sau inacţiunile săvârşite pe o durată de timp, în circumstanţe factuale substanţial asemănătoare, trebuie să se îndrepte împotriva aceleiaşi valori sociale ocrotite de legea penală. Unitatea de conţinut constitutiv se referă, aşadar, la aspectul substanţial, de fond, al conţinutului reglementării, iar nu la aspectul său formal; există omogenitate juridică atunci când, prin legi penale succesive, sunt incriminate fapte îndreptate împotriva aceleiaşi valori sociale şi cu aceleaşi trăsături constitutive esenţiale, chiar dacă sub denumiri diferite.

122. Unitatea juridică nu se confundă, aşadar, cu singularitatea actului normativ care incriminează, ci, dimpotrivă, este compatibilă cu o succesiune în timp de astfel de acte normative, atunci când fiecare dintre ele stabilesc caracterul infracţional al faptelor deduse judecăţii, în conţinutul lor concret. Ceea ce contează, prin urmare, este ca legiuitorul să aprecieze că o anumită conduită, repetată în timp, trebuie sancţionată penal, chiar dacă, în dinamica nevoilor de apărare socială, el modifică răspunsul represiv fie în sensul agravării (prin considerarea ca fiind mai grave a anumitor categorii de infracţiuni şi majorarea limitelor de pedeapsă), fie în sensul atenuării sale.

123. Faptul că, în adaptarea politicii sale penale la realităţile sociale, legiuitorul optează pentru o agravare a răspunderii penale în cazul comiterii unor acţiuni sau inacţiuni săvârşite, în parte, şi anterior intrării în vigoare a legii mai severe, iar această ultimă lege se aplică atât actelor de executare săvârşite sub imperiul său, cât şi celor comise anterior, în măsura în care toate alcătuiesc o unitate legală de infracţiune continuată, nu contravine principiului general al legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este consacrat în dreptul naţional la art. 1 şi 2 din Codul penal.

124. Opţiunea făptuitorului de a comite noi acte de executare ulterior intrării în vigoare a unei legi care incriminează, în mod accesibil şi previzibil, acelaşi tip de conduită, reflectă atât nesocotirea acestei din urmă legi, cât şi acceptarea posibilităţii ca ea să se aplice inclusiv actelor de executare comise anterior, dar aflate într-o legătură specifică infracţiunii continuate cu cele săvârşite în timp ulterior.

125. O atare interpretare de principiu a dreptului nu contravine nici garanţiilor ce decurg din art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

126. În cauzele Veeber împotriva Estoniei, Hotărârea din 21 ianuarie 2003, 45.771/99 (pct. 34-36), şi, ulterior, Puhk împotriva Estoniei, Hotărârea din 10 februarie 2004, 55.103/00 (pct. 29-32), Curtea de la Strasbourg a examinat dacă, în ipoteza infracţiunii continuate, aplicarea legii noi faptelor comise anterior intrării sale în vigoare încalcă art. 7 din Convenţie. Răspunsul afirmativ al Curţii a fost doar rezultatul examinării în concret a conţinutului constitutiv al infracţiunilor prevăzute în legile penale succesive şi al constatării determinante că varianta normativă iniţială, sub imperiul căreia fuseseră săvârşite majoritatea actelor ce alcătuiau infracţiunea continuată, nu prevedea ca element constitutiv o condiţie impusă ulterior prin legea nouă, incidentă la momentul epuizării infracţiunii, şi care a fost aplicată retroactiv întregii unităţi infracţionale.

127. Pentru problema de drept ridicată în cauză prezintă o relevanţă particulară Cauza Rohlena împotriva Republicii Cehe, Marea Cameră, Hotărârea din 27 ianuarie 2015, 59.552/08, în care Curtea Europeană a supus situaţia infracţiunii continuate unei noi examinări din perspectiva art. 7 din Convenţie, verificând dacă actele materiale comise anterior unei modificări legislative constituiau infracţiuni prevăzute de o legislaţie previzibilă şi dacă aplicarea legii noi, ulterioare, şi actelor săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare a presupus posibilitatea reală ca reclamantului să îi fie aplicată o pedeapsă mai grea, contrar art. 7.

128. Luând în considerare particularităţile legislative şi similitudinea reglementării, Curtea Europeană a reţinut că aplicarea legii în vigoare la data epuizării infracţiunii nu constituie o aplicare retroactivă în detrimentul acuzatului. De vreme ce reclamantul şi-a continuat activitatea ilicită ulterior intrării în vigoare a noii legislaţii penale, el putea şi trebuia, la nevoie beneficiind de consiliere juridică adecvată, să prevadă că pentru infracţiunea continuată comisă îi va fi aplicată legea în vigoare la data săvârşirii ultimei acţiuni (pct. 63-64). Curtea a examinat, de asemenea, şi aspectul aplicării unei pedepse mai aspre, concluzionând, în urma analizei particularităţilor cauzei, că o atare aplicare nu încalcă garanţiile consacrate la art. 7, de vreme ce, în măsura în care nu s-ar fi aplicat o pedeapsă pentru infracţiunea continuată, actele componente ar fi fost sancţionate asemănător sau chiar mai sever (pct. 67-69).

129. Transpunând aceste consideraţii de principiu în situaţia particulară a incriminării regăsite, pe de o parte, în cuprinsul art. 16 din Legea nr. 194/2011 şi, pe de altă parte, în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 143/2000, se constată că cele două infracţiuni ocrotesc aceeaşi valoare socială şi au, în principiu, un conţinut legal substanţial asemănător, chiar dacă nu identic.

130. În privinţa obiectului juridic al infracţiunii prevăzute de art. 16 din Legea nr. 194/2011, prin Decizia nr. 10 din 12 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că acesta este reprezentat de relaţiile sociale care se nasc şi se desfăşoară în legătură cu protejarea sănătăţii populaţiei, prin combaterea efectelor negative pe care le are consumul de substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive. Este vorba, aşa cum rezultă inclusiv din art. 1 din Legea nr. 194/2011, de substanţe ale căror efecte sunt asemănătoare celor determinate de substanţele sau preparatele stupefiante ori psihotrope, al căror regim juridic este stabilit prin Legea nr. 143/2000.

131. Din examinarea prevederilor art. 2 din Legea nr. 143/2000 rezultă că obiectul juridic al infracţiunii de trafic de droguri îl constituie relaţiile sociale care se nasc şi se desfăşoară în legătură cu protejarea sănătăţii populaţiei, prin combaterea efectelor negative pe care îl are consumul de droguri de risc sau de mare risc. Legislaţia în materia combaterii traficului de droguri normează, aşadar, într-un domeniu asemănător celui reglementat şi de Legea nr. 194/2011, şi anume prevenirea şi combaterea consumului unor substanţe interzise, în vederea protejării sănătăţii populaţiei de acţiunile negative ale acestora.

132. În ceea ce priveşte cerinţele de conţinut constitutiv, prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011 incriminează fapta persoanei care, fără a deţine autorizaţie eliberată în condiţiile respectivei legi, efectuează fără drept operaţiuni cu produse, ştiind că acestea sunt susceptibile de a avea efecte psihoactive, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă. Operaţiunile cu produse sunt cele la care se referă în mod explicit art. 2 lit. b) din Legea nr. 194/2011, şi anume operaţiuni de fabricare, producere, tratare, sinteză, extracţii, condiţionare, distribuire, punere în vânzare, plasare pe piaţă, livrare, procurare, ambalare, transport, stocare, depozitare, manipulare sau orice altă activitate legală de import, export ori intermediere de produse.

133. Prin modificările succesive aduse art. 16 prin Legea nr. 45/2003 şi, respectiv, prin Legea nr. 58/2024, limitele speciale ale pedepsei închisorii – situate iniţial între 6 luni închisoare şi 3 ani închisoare – au fost majorate până la minimul special de 2 ani şi maximul special de 7 ani, iar ulterior până la minimul special de 3 ani şi maximul special de 10 ani închisoare.

134. Infracţiunea prevăzută de art. 2 din Legea nr. 143/2000 constă în cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea sau orice alte operaţiuni privind drogurile de risc şi de mare risc, fără drept, astfel cum sunt enumerate în tabelele nr. I-III. Prin Legea nr. 45/2023 au fost majorate limitele speciale de pedeapsă, iar ulterior, prin Legea nr. 77/2023, în vigoare începând cu data de 7 aprilie 2023, a fost completat tabelul nr. 1 prin introducerea substanţei 1-(3-clorofenil)-2-(metilamino) propan-1-onă (3-CMC).

135. În expunerea de motive la Legea nr. 77/2023 s-a arătat, printre altele, că măsura dispusă urmăreşte implementarea Directivei delegate (UE) 2022/1.326 a Comisiei de modificare a anexei la Decizia-cadru 2004/757/JAI a Consiliului, substanţa 3-CMC fiind catinonă sintetică cu efect psihostimulant, derivat al catinonei şi având o legătură strânsă cu metcatinona şi mefedrona, reglementate în temeiul Convenţiei asupra substanţelor psihotrope din 1971.

136. Ca efect al acestei ultime modificări legislative, rezultă că substanţa 3-CMC (considerată până la acea dată substanţă psihoactivă supusă regimului juridic prevăzut de Legea nr. 194/2011) a fost inclusă în categoria drogurilor de mare risc, în sensul art. 1 lit. c) din Legea nr. 143/2000, astfel că efectuarea uneia dintre operaţiunile incriminate la art. 2 ce au ca obiect o astfel de substanţă constituie, începând cu data de 7 aprilie 2023, infracţiunea de trafic de droguri de mare risc.

137. O examinare comparativă a normelor de incriminare cuprinse în art. 16 din Legea nr. 194/2011 şi, respectiv, în art. 2 din Legea nr. 143/2000 relevă, pe de o parte, că elementul material al celor două infracţiuni cunoaşte unele variante alternative identice şi cerinţe ataşate acestuia asemănătoare, cum ar fi, de exemplu producerea, distribuirea, punerea în vânzare, livrarea, procurarea, transportul substanţei interzise, fără drept. Atunci când privesc substanţa 3-CMC şi sunt comise succesiv, astfel de operaţiuni plasate, temporal, sub incidenţa Legii nr. 194/2011 (dacă au fost săvârşite până la data de 6 aprilie 2023) şi, respectiv, sub incidenţa Legii nr. 143/2000 (atunci când au fost comise începând cu data de 7 aprilie 2023) corespund unei infracţiuni cu un conţinut constitutiv asemănător şi îndreptate împotriva aceleiaşi valori sociale.

138. În mod asemănător, se constată că legiuitorul a optat, în cazul infracţiunilor prevăzute de ambele legi, pentru utilizarea alternativă şi a unor noţiuni generale pentru definirea elementului material, cărora li se pot subsuma, în principiu, o categorie variată de operaţiuni ilicite, cum ar fi „orice altă activitate de intermediere de produse”, în cazul infracţiunii prevăzute de Legea nr. 194/2011, respectiv, „orice alte operaţiuni privind drogurile de mare risc”, în cazul traficului de droguri.

139. Spre deosebire de variantele alternative comune ambelor incriminări, pentru a stabili dacă o astfel de operaţiune punctuală având ca obiect substanţa 3-CMC corespunde şi ea conţinutului constitutiv al infracţiunilor prevăzute în cele două legi succesive, este necesară o examinare în concret a particularităţilor sale factuale, de către instanţele învestite cu judecarea fondului cauzei. Acest demers este necesar pentru a se stabili neechivoc dacă şi această categorie de acţiuni săvârşite de aceeaşi persoană şi care nu se încadrează în variantele identifice ale elementului material prevăzute de cele două legi succesive pot fi totuşi circumscrise noţiunilor de „alte operaţiuni de intermediere”, respectiv, de „alte operaţiuni”.

140. În măsura în care instanţele de judecată constată existenţa unei atare corespondenţe, simplul fapt al succedării în timp a legilor de incriminare nu constituie, în sine, un impediment pentru a se reţine omogenitatea juridică a unei pluralităţi de acte comise atât anterior, cât şi ulterior datei de 7 aprilie 2023 şi implicit, atunci când sunt îndeplinite celelalte condiţii structurale specifice infracţiunii continuate, şi incidenţa acestei forme de unitate legală, astfel cum este prevăzută de legea în vigoare la data comiterii ultimei operaţiuni.

141. Schimbarea, prin voinţa legiuitorului, a naturii substanţei care constituie obiect material al faptei nu este susceptibilă, în sine, să înlăture unitatea legală de infracţiune, deoarece o atare modificare legislativă nu afectează conţinutul constitutiv al infracţiunii căreia îi corespund acţiunile săvârşite în mod repetat, ci doar denumirea acesteia şi tratamentul sancţionator aplicabil.

142. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Atunci când o persoană comite la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni care pot constitui elementul material atât al infracţiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, cât şi al infracţiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000, acţiuni având ca obiect acelaşi tip de substanţă interzisă (aceeaşi substanţă), aflată, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023, sub incidenţa Legii nr. 194/2011, iar ulterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat, sub incidenţa Legii nr. 143/2000 (introdusă astfel în tabelul-anexă la Legea nr. 143/2000 ca drog de mare risc), ne aflăm în prezenţa unui concurs de infracţiuni între faptele comise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023 şi cele comise ulterior acestui moment sau a unei infracţiuni continuate a cărei încadrare se raportează la momentul epuizării activităţii presupus infracţionale?” şi va stabili că atunci când o persoană comite la diferite intervale de timp, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, acţiuni care corespund, în concret, atât elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, cât şi elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000 şi care au ca obiect acelaşi tip de substanţă interzisă aflată, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023, sub incidenţa Legii nr. 194/2011, iar ulterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat, sub incidenţa Legii nr. 143/2000, activitatea sa constituie o unitate legală sub forma infracţiunii continuate, căreia i se aplică legea penală în vigoare la momentul comiterii ultimei acţiuni.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia penală şi de minori prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Atunci când o persoană comite la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, acţiuni care pot constitui elementul material atât al infracţiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, cât şi al infracţiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000, acţiuni având ca obiect acelaşi tip de substanţă interzisă (aceeaşi substanţă), aflată, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023, sub incidenţa Legii nr. 194/2011, iar ulterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat, sub incidenţa Legii nr. 143/2000 (introdusă astfel în tabelul-anexă la Legea nr. 143/2000 ca drog de mare risc), ne aflăm în prezenţa unui concurs de infracţiuni între faptele comise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023 şi cele comise ulterior acestui moment sau a unei infracţiuni continuate a cărei încadrare se raportează la momentul epuizării activităţii presupus infracţionale?” şi stabileşte că:

Atunci când o persoană comite la diferite intervale de timp, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, acţiuni care corespund, în concret, atât elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, cât şi elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000 şi care au ca obiect acelaşi tip de substanţă interzisă aflată, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2023, sub incidenţa Legii nr. 194/2011, iar ulterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat, sub incidenţa Legii nr. 143/2000, activitatea sa constituie o unitate legală sub forma infracţiunii continuate, căreia i se aplică legea penală în vigoare la momentul comiterii ultimei acţiuni.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2024.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
ELENI CRISTINA MARCU

Magistrat-asistent,
Florin Nicuşor Mihalache