În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1017 din 11 octombrie 2024 a fost publicată Decizia nr. 40/2024 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.533/3/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Text rezumat*, în vigoare la 11 octombrie 2024:
(*pentru forma actualizată la zi, accesați AICI)

I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 18 martie 2024, în Dosarul nr. 6.533/3/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: „În interpretarea şi aplicarea art. 39 alin. (1) şi (4) raportat la art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare se poate ţine cont de drepturile salariale recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost interpretate şi aplicate norme de lege cu aplicabilitate generală, în măsura în care respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept?”.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

85. Pentru claritatea expunerii se reţine că, în esenţă, circumstanţele litigiului constau în pronunţarea în beneficiul unor specialişti din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie a unor hotărâri judecătoreşti definitive prin care acestora li s-a recunoscut dreptul la stabilirea salariului de bază cu aplicarea art. 22 alin. (1) din secţiunea 6, cap. VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, trimiterea cuprinsă în acest text privind salariile de bază ale procurorilor cu grad de judecătorie prevăzute la nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, iar prin amintitele hotărâri s-a dispus ca operaţiunea determinării salariului de bază al reclamanţilor respectivi să se realizeze cu luarea în calcul atât a vechimii în funcţie, cât şi a vechimii în muncă.

86. Succesiv, în cadrul mecanismului prevăzut de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, s-a statuat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 31 din 17 mai 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734 din 27 iulie 2021, că „în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie (…) care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la acelaşi act normativ vizează aplicarea acestor dispoziţii doar în ceea ce priveşte vechimea în muncă, nu şi vechimea în funcţie”.

87. Reclamantul din cauza pendinte susţine necesitatea aplicării principiului egalităţii şi, consecutiv, a egalizării salariului său de bază cu cel recunoscut deja persoanelor aflate în aceeaşi situaţie cu el, în timp ce pârâta opune unei asemenea soluţii caracterul obligatoriu al dezlegărilor cuprinse în Decizia nr. 31 din 17 mai 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

88. Rezolvarea sesizării de faţă nu poate fi realizată fără a tranşa în prealabil chestiunea incidentală a fundamentului juridic al solicitării cu care instanţa este învestită, deoarece acest aspect este reţinut în încheierea de sesizare şi reprezintă un pas important în verificarea prevalenţei unuia sau altuia dintre cele două principii cuprinse în Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv legalitatea şi egalitatea modului de salarizare a persoanelor plătite din fonduri publice.

89. Sub acest aspect se poate observa că instanţa de trimitere subliniază în două rânduri în motivarea încheierii de sesizare că „strict formal” în cauză reclamantul nu urmăreşte stabilirea salariului său de bază cu luarea în considerare şi a vechimii în funcţie, ci solicită egalizarea acestuia la nivelul maxim aflat în plată în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru aceeaşi funcţie şi aceeaşi încadrare.

90. Fără a consemna în mod expres care ar fi consecinţele unei atari calificări a cererii de chemare în judecată, rezultă implicit din celelalte argumente prezentate că a considera că instanţa este învestită numai cu aplicarea principiului egalităţii o scuteşte pe aceasta de la aplicarea dezlegărilor cu caracter obligatoriu din dispozitivul Deciziei nr. 31 din 17 mai 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care guvernează modul de interpretare a normelor de drept substanţial mai sus evocate, ce prevăd însuşi salariul de bază al respectivilor funcţionari.

91. De altfel, acest argument apare şi în unele dintre hotărârile judecătoreşti transmise instanţei supreme, unde se consemnează expres că instanţa este învestită numai cu cererea de egalizare a salariilor de bază, şi nu cu determinarea modului de aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din secţiunea 6, cap. VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, ce trimite la salariile de bază ale procurorilor cu grad de judecătorie prevăzute la nr. crt. 4 lit. B de la cap. I din anexa nr. V la acelaşi act normativ, ceea ce justifică înlăturarea aplicării Deciziei nr. 31 din 17 mai 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Dimpotrivă, alte hotărâri consemnează că temeiul acţiunii este unul mixt, ce are în vedere atât aplicarea în beneficiul reclamanţilor a dispoziţiilor legale ce reglementează respectiva componentă salarială, cât şi a principiului egalităţii, prin raportare la hotărârile definitive invocate.

92. Contrar primului punct de vedere, se reţine că cele două temeiuri de drept în discuţie nu pot fi disociate în speţă, deoarece principiul egalităţii împreună cu principiul nediscriminării nu poate opera împotriva principiului legalităţii.

93. Astfel, principiul egalităţii, în componenta ce obligă la recunoaşterea unor salarii egale pentru toate persoanele care sunt încadrate pe aceeaşi funcţie şi desfăşoară aceeaşi muncă, în aceleaşi condiţii de vechime şi calificare, pleacă tot de la premisa că salariile maxime aflate în plată ce îndeplinesc aceste condiţii [potrivit art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017] sunt stabilite cu respectarea legii, indiferent că sunt sau nu sunt recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.

94. Cu atât mai mult în ipoteza recunoaşterii judiciare a drepturilor, hotărârea judecătorească definitivă este prezumată a reflecta adevărul legal cu privire la raportul juridic dezlegat, astfel încât egalizarea salariului raportat la salariul stabilit ca urmare a pronunţării hotărârii judecătoreşti are la bază inclusiv principiul legalităţii.

95. În aceste coordonate nu se poate considera că o acţiune precum cea a reclamantului din cauza de faţă are ca temei unic prevederile art. 6 lit. b) şi c) şi, respectiv, art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, deoarece niciun salariu de bază nu poate fi stabilit cu încălcarea legii, astfel cum prevede expres art. 6 lit. a) din acelaşi act normativ („principiul legalităţii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege”).

96. De aceea se impune a constata că acţiunea prin care se solicită aducerea salariului de bază la acelaşi nivel cu cel recunoscut prin hotărâri judecătoreşti altor persoane trebuie să fie analizată prin prisma tuturor acestor temeiuri legale – atât necesitatea egalizării, cât şi imperativul respectării legii -, astfel încât temeiul juridic al demersului judiciar pendinte este unul mixt, iar invocarea exclusiv a principiului egalităţii este, aşa cum a subliniat instanţa de trimitere, cu adevărat „strict formală”.

97. Or, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile”. Corelativ, art. 7 din acelaşi cod consacră principiul legalităţii, prevăzând în alin. (1) că „Procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii”, iar art. 5 din Codul de procedură civilă impune soluţionarea cauzei potrivit legii, iar, în lipsa acesteia, potrivit uzanţelor, analogiei, principiilor generale de drept şi cu observarea principiului echităţii.

98. Aceste imperative legale justifică instituirea prin art. 22 alin. (4) din Codul de procedură civilă a dreptului – şi obligaţiei – judecătorului de a da calificarea juridică adecvată actelor şi faptelor deduse judecăţii de reclamant, chiar dacă acesta le-a dat o altă denumire, astfel că – sub rezerva aplicării normei de excepţie din art. 22 alin. (5) din Codul de procedură civilă – judecătorul este suveran în operaţiunea de a identifica, interpreta şi aplica normele juridice incidente cauzei.

99. Procedând astfel se ajunge la rezultatul corect al operaţiunii de calificare care este acela că acţiunea se soluţionează prin prisma tuturor regulilor fundamentale edictate de art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017.

100. Plecând de la acest raţionament rezultă cu claritate că nu poate fi însuşit argumentul ce justifică înlăturarea caracterului obligatoriu al dezlegărilor cuprinse în Decizia nr. 31 din 17 mai 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a faptului că temeiul de drept substanţial din Legea-cadru nr. 153/2017 care se referă la modul de calcul al salariului reclamantului nu se încadrează în limitele învestirii instanţei.

101. Consecutiv, se impune a observa, aşa cum a consemnat şi instanţa de trimitere, că, fără a avea efecte cu privire la raporturi juridice soluţionate definitiv, art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede în mod imperativ caracterul obligatoriu al dezlegării date problemei de drept examinate de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru instanţele chemate a soluţiona acea chestiune şi care pronunţă o hotărâre ulterior publicării.

102. Pe de altă parte, principiul egalităţii în stabilirea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice – prevăzut de art. 6 lit. c) şi aplicat în conjuncţie cu principiul nediscriminării din art. 6 lit. b) al Legii-cadru nr. 153/2017 – îşi are sorgintea în reglementări anterioare acestui act normativ.

103. Astfel, prin art. I pct. 1 din Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi prin alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice a fost introdus un nou alineat al art. 1, alin. (51), potrivit căruia: „Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”

104. Regula egalizării cu salariul maxim în plată a fost cuprinsă ulterior în art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015), text modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016): „Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”

105. Prin aceeaşi Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 au fost introduse mai multe alineate la art. 31 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, printre care alin. (12): „În aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.”

106. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

107. Argumentul esenţial care a condus la pronunţarea acestei decizii a fost constituit de încălcarea prevederilor legii fundamentale – art. 124, art. 126, art. 1 alin. (4) şi art. 16 – prin faptul că legiuitorul a exclus din procesul de egalizare a salariilor reglementat de art. 31 alin. (1) al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 acele salarii recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătoreşti, ceea ce ignoră efectele statuate constituţional ale hotărârii judecătoreşti, principiul separaţiei puterilor în stat, dar şi principiul egalităţii în faţa legii.

108. La momentul adoptării Legii-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a transpus principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ce fuseseră recunoscute numai implicit şi punctual în legislaţia anterioară şi apoi primiseră o recunoaştere de principiu în considerentele deciziei Curţii Constituţionale anterior evocate, prin cuprinderea lor expresă în art. 6 lit. b) şi c). Alăturat, a consemnat expres şi principiul legalităţii stabilirii salariilor, în art. 6 lit. a).

109. Principiul egalităţii a fost apoi interpretat în cadrul Deciziei nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au statuat următoarele: „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.”

110. Este relevant mecanismul logico-juridic ce a stat la baza adoptării acestei soluţii, deoarece instanţa de trimitere arată că o interpretare care să favorizeze principiul legalităţii (dând astfel efecte Deciziei nr. 31 din 17 mai 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care a infirmat dreptul specialiştilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie la aplicarea grilei de salarizare specifice procurorului cu grad de judecătorie în privinţa vechimii în funcţie) s-ar îndepărta de dispozitivul Deciziei nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; implicit, acest raţionament cuprinde statuarea – greşită – că acele considerente ale deciziei care susţin aplicarea principiului legalităţii nu au caracter decizoriu, deoarece dispozitivul susţine exclusiv principiul egalităţii.

111. Problema de drept soluţionată prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a privit modul de calcul al salariilor de bază pentru personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor şi parchetelor; s-a reţinut, astfel, la paragraful 59, că „apelanţii-reclamanţi, care au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex la o unitate de parchet de pe lângă o curte de apel şi la un parchet de pe lângă o judecătorie, au solicitat egalizarea salariilor lor de bază fie cu cele ale unor grefieri care îşi desfăşoară activitatea în cadrul parchetelor indicate la art. 17 alin. (5) din secţiunea a 4-a a capitolului VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism -, fie cu cele ale unor grefieri care, deşi nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul parchetelor indicate la art. 17 alin. (5) din actul normativ menţionat, au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive prin care salariul de bază le-a fost majorat cu 10%”.

112. În acest context, instanţa supremă a observat că art. 17 din secţiunea a 4-a a cap. VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 prevedea modalităţi distincte de calcul al salariilor de bază pentru personalul auxiliar şi conex din cadrul judecătoriilor şi al parchetelor de pe lângă acestea [alin. (2)], din cadrul tribunalelor/tribunalelor specializate, tribunalelor militare şi de la parchetele de pe lângă acestea, de la judecătoriile din municipiul Bucureşti şi din localităţile reşedinţă de judeţ, precum şi de la parchetele de pe lângă acestea [alin. (3)], pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la curţile de apel şi parchetele de pe lângă acestea [alin. (4)] şi, respectiv, pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Direcţia Naţională Anticorupţie şi de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism [alin. (5)].

113. Notând că legea reglementează diferit salariile de bază ale personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor şi parchetelor, în considerarea gradului instanţei/parchetului sau a circumscripţiilor unor judecătorii/parchete, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în paragraful 69 că: „Stabilirea unor salarii de bază diferenţiate este justificată, astfel, fie de nivelul sporit al atribuţiilor specifice, pe măsură ce gradul instanţei ori al parchetului creşte, fie de circumscripţiile teritoriale mai mari ale unor judecătorii/parchete aferente, identificate în textul legii; ca atare, personalul auxiliar de specialitate şi cel conex din judecătoriile din municipiul Bucureşti şi din localităţile reşedinţă de judeţ ori din parchetele de pe lângă acestea, cel din tribunale/tribunale specializate, tribunale militare şi din parchetele de pe lângă acestea nu prestează aceeaşi muncă cu cel din celelalte judecătorii/parchete, ci una căreia legea îi recunoaşte o complexitate mai ridicată, în considerarea volumului de activitate crescut şi/sau a competenţelor proprii; similar, personalul din cadrul curţilor de apel/parchetelor aferente prestează o muncă de o dificultate sporită faţă de cel al instanţelor/parchetelor inferioare, după cum şi cel de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la Direcţia Naţională Anticorupţie şi de la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism are atribuţii suplimentare faţă de cel încadrat la celelalte instanţe/parchete.”

114. Mai departe, analiza ansamblului reglementării şi a incidenţei dezlegărilor cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 este realizată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în paragrafele ce succedă:

„78. La 1 iulie 2017 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 153/2017, care a integrat dezlegările oferite prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale în normele de la art. 6 lit. b) şi c) din această lege, respectiv în conţinutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare şi instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie) şi în cel al principiului egalizării în salariul maxim aflat în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală).

79. Incidenţa Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale, în legătură cu domeniul de aplicare a Legii-cadru nr. 153/2017, a fost dezlegată de instanţa supremă în cadrul mecanismelor de unificare, pe cale incidentală, în cuprinsul unor considerente cu valoare decizorie din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021.

80. În acest sens, relevante sunt paragrafele 86 şi 88 din această decizie, prin care s-a statuat astfel: «Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte „prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală”. (…) Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.»

81. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, prin care au fost interpretate, în vederea aplicării unitare, dispoziţii anterioare Legii-cadru nr. 153/2017; cu toate acestea, întrucât principiile şi jurisprudenţa constituţională creată în temeiul fostei reglementări au fost preluate în cea actuală, raţionamentul prezentat în decizia indicată, pe deplin valabil, poate fi valorificat. Astfel, statuând în sensul că egalizarea indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, în paragraful 79 al deciziei amintite s-a reţinut că «hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi, respectiv, 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală». Un alt exemplu poate fi identificat în sistemul de salarizare reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, în care singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială, astfel cum s-a statuat şi prin Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021. În paragraful 73 al deciziei evocate s-a reţinut că diferenţierea veniturilor magistraţilor – în considerarea fie a nivelului instanţei ori al parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă – se face «în mod exclusiv, prin aplicarea unor coeficienţi de multiplicare distincţi, nivelul valorii de referinţă sectorială rămânând însă constant»; paragrafele 74, 80 şi 81 ale aceleiaşi decizii vin să întărească aceeaşi idee, a aplicabilităţii generale doar a elementului component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, al valorii de referinţă sectorială, ca reper «unic, de referinţă în sectorul în care este incident». Spre deosebire, celălalt element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază – coeficientul de multiplicare – constituie reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii veniturilor magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

82. Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări.

83. De aceea, în măsura în care reperul de comparaţie invocat este reprezentat de personalul legitimat de lege la un salariu de bază majorat cu 10%, criteriile obiective, analizate în precedent, care permit stabilirea diferenţiată a salariului de bază, nu îngăduie concluzia discriminării personalului auxiliar de specialitate sau conex care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor instanţe/parchete pentru care legea a stabilit salariile de bază fără aplicarea vreunui procent de majorare ori prin aplicarea unuia mai redus şi nu atrage, în consecinţă, aplicarea garanţiilor oferite de principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, se înfăptuieşte «prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală.»

84. Nici dacă reperul de comparaţie invocat ar fi personalul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor instanţe/parchete de acelaşi grad, invocarea prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu este suficientă pentru a justifica, prin ea însăşi, soluţia egalizării; într-o asemenea situaţie, instanţa este chemată să facă o analiză a legii, în vederea corectei ei aplicări.”

115. Concluzia ce rezultă din ansamblul acestor considerente este aceea că în ipoteza speţei respective, unde persoanele care sesizaseră instanţa reclamau stabilirea unui salariu de bază corespunzător unei categorii de angajaţi încadraţi la o instanţă sau parchet de alt grad sau la un parchet specializat, aplicarea principiului egalităţii şi a principiului discriminării nu se putea realiza în absenţa unei analize concrete a îndeplinirii cerinţelor pentru ca norma invocată să se aplice efectiv reclamanţilor, chiar în prezenţa unor hotărâri judecătoreşti care recunoscuseră dreptul respectiv unor persoane aflate în aceeaşi situaţie cu reclamanţii.

116. Acesta este sensul lipsit de echivoc al argumentelor expuse în paragrafele 82-84 ale Deciziei nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai sus reproduse, în care se pleacă de la însăşi teza premisă a cauzei pendinte – invocarea necesităţii egalizării unui salariu de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive.

117. Mai departe, raţionamentul expus în Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are în vedere şi cele dezlegate anterior prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

„85. Se cuvine subliniat că, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.

86. În considerentele deciziei evocate s-a reţinut că « (…) nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obţine un anumit tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea şi temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalităţii de tratament în raport cu soluţia pronunţată de o altă instanţă, ci pe argumente de interpretare şi aplicare corectă a legii, chiar şi în situaţia în care invocă o astfel de hotărâre. Pe cale de consecinţă, interpretarea şi aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, în raport cu care nu se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale».

87. Existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie, aşadar, în lipsa unei analize a legii aplicabile, temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit. ”

118. Acest ultim paragraf subliniază din nou, cu şi mai multă claritate, faptul că principiul legalităţii trebuie să fie avut în vedere în egală măsură cu principiile egalităţii şi nediscriminării la momentul solicitării egalizării salariilor cu cele stabilite prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât fiecare dintre ele condiţionează admiterea cererii – fireşte, dacă acţiunea are ca obiect egalizarea, şi nu exclusiv aplicarea normei ce reglementează dreptul salarial în discuţie.

119. Cu privire la caracterul obligatoriu al acestor statuări se reţine că prevederile art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă pot fi aplicate cu succes, în sensul în care acele considerente care explică şi sprijină dispozitivul ce conţine o dezlegare obligatorie au, la rândul lor, acelaşi caracter, ansamblul argumentelor şi soluţia urmând a fi avute în vedere ca un tot unitar.

120. În acest context se impune a observa că aprecierile de mai sus, cuprinse în paragrafele 82-84 şi, respectiv, 87 ale Deciziei nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, explică şi sprijină dispozitivul deciziei, deoarece dezlegările cuprinse în acesta privesc atât aplicarea principiului egalităţii, cât şi a principiului legalităţii.

121. O astfel de concluzie rezultă din faptul că soluţia arată că aplicarea principiilor egalităţii şi nediscriminării prin egalizarea salariilor la nivelul maxim recunoscut prin hotărâri judecătoreşti este condiţionată de aplicabilitatea generală a majorărilor salariale respective la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale; a doua teză a frazei dispozitivului statuează tocmai în sensul ca majorarea respectivă să fie prevăzută de lege în modul arătat, supunând astfel admiterea cererii de egalizare unei duble condiţionări.

122. De aceea, în această situaţie, considerentele la care se referă şi instanţa de trimitere (cele de la paragraful 87) sprijină în mod indubitabil soluţia din dispozitivul Deciziei nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se bucură de aceeaşi putere obligatorie ca şi dezlegarea problemei de drept cuprinse în acesta şi trebuie să fie citite împreună cu soluţia pe care o explică.

123. Consecutiv, aceste argumente sunt aplicabile, mutatis mutandis, în cauza de faţă.

124. Astfel, dacă s-a statuat că persoanele care nu se găsesc în situaţia premisă a unei dispoziţii legale nu pot beneficia de aceasta chiar dacă invocă hotărâri judecătoreşti pronunţate în beneficiul unor persoane aflate în situaţie similară sau identică, principiul egalităţii neputând opera în favoarea lor împotriva sensului şi scopului normei, cu atât mai mult aceste persoane nu se pot prevala de existenţa unor atari hotărâri judecătoreşti pentru a obţine un drept salarial cu privire la care s-a statuat cu caracter obligatoriu în sens contrar printr-o decizie pronunţată în cadrul unui instrument de unificare a practicii.

125. A proceda conform susţinerilor reclamantului – care afirmă că existenţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în beneficiul altor angajaţi este suficientă pentru egalizarea salariului său – ar avea drept efect lipsirea completă de efecte juridice a rezultatului procedurii de dezlegare a unor chestiuni de drept, ipoteză ce nu se poate concilia cu prevederile imperative ale art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

126. Din această perspectivă devin relevante şi cele statuate prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că: „În aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi”, precum şi considerentele relevante ale acestei decizii, evocate deja în paragrafele citate din Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (supra, paragraful 117).

127. În acelaşi context se impune şi observaţia că, acceptând şi posibilitatea pronunţării unor hotărâri contrarii asupra aceleiaşi chestiuni de drept, legiuitorul a reglementat procedeele de unificare a practicii judiciare prevăzute de art. 514 şi următoarele, respectiv de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, acesta din urmă putând fi utilizat în situaţiile în care divergenţele jurisdicţionale sunt incipiente – ceea ce nu presupune obligatoriu absenţa oricărei practici judecătoreşti în domeniu.

128. Or, folosirea eficientă a instrumentelor de unificare, cu observaţia că acestea nu produc efecte decât pentru viitor, asupra cauzelor pe rol sau care vor fi iniţiate ulterior publicării deciziilor, nu poate avea drept corolar decât necesitatea respectării dezlegărilor obligatorii ce s-au dat.

129. În consecinţa tuturor acestor argumente, se constată că nu se poate ignora interpretarea obligatorie cuprinsă în Decizia nr. 31 din 17 mai 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel încât invocarea principiilor egalităţii şi nediscriminării nu este suficientă pentru egalizarea salariului de bază în condiţiile analizate.

130. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.533/3/2022 şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (4) raportat la art. 6 lit. a), b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare nu se poate ţine seama de drepturile salariale recunoscute altor salariaţi prin hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost interpretate şi aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2024.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
CORINA-ALINA CORBU

Magistrat-asistent,
Mihaela Lorena Repana