În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1047 din 18 octombrie 2024 a fost publicată Decizia nr. 40/2024 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.533/3/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Text rezumat*, în vigoare la 18 octombrie 2024:
(*pentru forma actualizată la zi, accesați AICI)

I. Titularul şi obiectul sesizării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în vederea lămuririi următoarei probleme de drept:

„Dacă înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, pot fi considerate mijloace de probă, indiferent dacă persoana cu care salariatul a purtat conversaţia a fost sau nu încunoştinţată şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri?”.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]

79. Chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării de faţă s-a ivit într-un litigiu în care salariatul reclamant a invocat răspunderea patrimonială a angajatorului, solicitând repararea prejudiciului suferit prin conduita necorespunzătoare a acestuia, pârâtul din cauză. Prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată, considerând că pârâta a comis acte de hărţuire şi reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Codul muncii, care subsumează hărţuirea la locul de muncă actelor de discriminare¹.

¹ În conformitate cu art. 5 din Codul muncii, ” (1) În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii. (…) (5) Hărţuirea constă în orice tip de comportament care are la bază unul dintre criteriile prevăzute la alin. (2) care are ca scop sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi duce la crearea unui mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator.”

80. Potrivit elementelor furnizate de către instanţa de trimitere, conţinutul conversaţiei telefonice purtate de către reclamant cu un alt salariat sau cu un reprezentant al angajatorului şi înregistrate fără acordul acestuia din urmă a avut o pondere importantă în soluţia pronunţată.

81. De asemenea, angajatorul pârât s-a opus la încuviinţarea probei cu mijlocul material de probă şi a criticat prin motivele de apel inclusiv această soluţie. Este exclusă, aşadar, ipoteza unei convenţii asupra admisibilităţii probei, în sensul art. 256 din Codul de procedură civilă, iar din motivarea sesizării rezultă fără echivoc faptul că întrebarea adresată nu vizează o asemenea ipoteză.

82. În aceste circumstanţe, instanţa de trimitere solicită Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a se clarifica, în esenţă, dacă obţinerea de către salariatul reclamant a probei „cu încălcarea bunelor moravuri”, respectiv efectuarea înregistrării telefonice fără acordul şi informarea prealabilă a interlocutorului, conduce la inadmisibilitatea probei pe temeiul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă într-un litigiu împotriva angajatorului.

83. Chestiunea de drept presupune a se stabili, în primul rând, circumscrierea unei asemenea manifestări de voinţă a persoanei cu care s-a purtat conversaţia telefonică înregistrată sintagmei „cu încălcarea bunelor moravuri” din conţinutul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi relevanţa calităţii interlocutorului de salariat sau de reprezentant al angajatorului, într-un litigiu iniţiat împotriva angajatorului.

84. În al doilea rând, trebuie stabilit dacă lipsa acordului şi a informării prealabile este suficientă în sine pentru a atrage, după caz, admisibilitatea ori inadmisibilitatea probei. Atingerea adusă vieţii private

85. Potrivit art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere”, iar art. 255 alin. (1) din acelaşi cod prevede că „Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului”.

86. În conformitate cu art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.”

87. Înregistrarea unei conversaţii telefonice fixate pe un suport de felul celor menţionate cu titlu exemplificativ în alin. (2) al normei citate, indiferent de modul în care a fost făcută înregistrarea, intră, fără echivoc, în categoria mijloacelor tehnice vizate de art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

88. Aptitudinea de a reprezenta mijloc material de probă a suporturilor depinde, în termenii în care norma este formulată, de producerea lor cu respectarea legii ori a bunelor moravuri.

89. Prima parte a dezlegării preconizate prin sesizarea de faţă presupune a se stabili dacă existenţa acordului interlocutorului la înregistrarea conversaţiei telefonice şi/sau informarea prealabilă a acestuia despre înregistrare prezintă relevanţă pentru calificarea înregistrării telefonice ca fiind licită ori loială, în sensul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, atunci când interlocutorul este un salariat sau un reprezentant al angajatorului.

90. În reglementarea drepturilor personalităţii din Codul civil, vocea umană este integrată imaginii persoanei şi protejată de imixtiuni în viaţa privată a titularului prin intermediul dreptului la propria imagine.

91. Astfel, art. 73 alin. (2) din Codul civil conferă titularului prerogativa ca, în exercitarea dreptului la propria imagine, „să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri”, prevăzând, în acelaşi timp, în teza finală, că dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.

92. De asemenea, potrivit art. 74 din Codul civil, „Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private: (…) b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări; c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia; (…) „.

93. Se observă că, în ambele ipoteze prevăzute de art. 74 din Codul civil, lipsa acordului persoanei este esenţială pentru caracterizarea unei fapte drept atingere adusă vieţii private, prin coroborare cu prevederile art. 73 alin. (2) din acelaşi cod.

94. Chiar dacă acordul persoanei a cărei voce a fost captată sau utilizată este prevăzut în mod explicit doar în cea de-a doua ipoteză, descrisă la lit. c) a art. 74 din Codul civil, aceeaşi condiţie trebuie reţinută şi în cazul de la lit. b), cel puţin pentru utilizarea interceptării unei convorbiri private, dacă nu pentru interceptarea în sine. Înregistrarea – care interesează prezenta sesizare -, în sensul de fixare pe un suport a sunetelor, respectiv a vocii, poate fi integrată noţiunii de „reproducere” regăsite în art. 73 alin. (2) din Codul civil, fiind, în acelaşi timp, o formă de utilizare a operaţiunii de interceptare.

95. De asemenea, nu este exclusă existenţa unei atingeri aduse vieţii private prin orice altă formă de „reproducere” a vocii, dat fiind că art. 71 alin. (2) din Codul civil interzice orice imixtiune „în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”, iar în alin. (3) al aceluiaşi articol se prevede că „Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75”.

96. Normele ce alcătuiesc reglementarea dreptului la viaţa privată relevă, fără dubiu, intenţia legiuitorului de a condiţiona, ca regulă, reproducerea, în orice mod, a vocii sau utilizarea unei asemenea reproduceri de consimţământul titularului ori, cel puţin, de informarea prealabilă a acestuia în legătură cu respectiva operaţiune, care prezumă acordul său.

97. Această din urmă cerinţă rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ce reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

98. Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, comunicările telefonice sunt incluse în noţiunile de „corespondenţă” şi de „viaţă privată” în sensul art. 8 din Convenţie, iar titularul poate reclama o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii private şi a corespondenţei, în considerarea interceptării conversaţiilor sale, chiar independent de relaţia profesională cu persoana pentru care exista autorizaţia legală de interceptare (Hotărârea din 3 februarie 2015 din Cauza Pruteanu împotriva României, paragraful 41).

99. Această calificare a fost reţinută chiar şi în cazul în care astfel de comunicări, întocmai ca cele efectuate din domiciliu, sunt efectuate din sau primite în sedii profesionale (Hotărârea din data de 25 iunie 1997, Cauza Halford împotriva Regatului Unit, paragraful 44) ori sunt de natură profesională: criteriul naturii activităţii nu este relevant, deoarece activităţile profesionale implică, într-un grad mai ridicat ori mai scăzut, elemente confidenţiale, iar linia de demarcaţie ar fi greu de trasat (Hotărârea din 16 decembrie 1992 din Cauza Niemitz împotriva Germaniei, paragrafele 28 şi 29).

100. Curtea Europeană a Drepturilor Omului este consecventă în includerea activităţii profesionale ca intrând în sfera noţiunilor de „viaţă privată” şi „corespondenţă” şi în contextul dezvoltării mijloacelor tehnice de comunicaţie, cu referire, de exemplu, la mesajele transmise ori primite prin contul personal de internet, indiferent dacă este vorba despre mesaje personale sau comunicări cu caracter profesional şi în pofida faptului că acel cont se află în computerul angajatorului (Hotărârea din 5 septembrie 2017, pronunţată în Cauza Bărbulescu contra României, paragraful 81).

101. Or, în privinţa acestor comunicări, s-a reţinut, drept factor relevant pentru circumscrierea lor domeniului de aplicare al art. 8 din Convenţie, lipsa avertizării prealabile a salariatului de către angajator în privinţa accesului, monitorizării şi a amplorii acesteia (hotărârea pronunţată în Cauza Bărbulescu contra României, paragrafele 77 şi 78).

102. Prin urmare, incidenţa art. 8 din Convenţie poate fi atrasă şi în situaţia înregistrării convorbirii telefonice a unei persoane, fără înştiinţarea sa prealabilă, chiar şi atunci când are loc la locul de muncă, cu atât mai mult atunci când este o convorbire la domiciliu sau cu caracter exclusiv privat. În cazurile prevăzute în mod expres de art. 74 din Codul civil, astfel cum s-a arătat, este necesar chiar acordul titularului dreptului la viaţă privată.

103. Este lipsită de importanţă calitatea persoanei care efectuează înregistrarea, respectiv dacă este vorba despre angajator sau despre o altă persoană, întrucât dreptul la viaţă privată este garantat împotriva oricărei imixtiuni, indiferent de autorul acesteia, raţiunile protecţiei juridice asigurate fiind aceleaşi.

104. Protecţia juridică a dreptului la viaţa privată şi la corespondenţă este acordată oricărei persoane fizice, aşadar, inclusiv salariatului sau unui reprezentant al angajatorului.

105. Activarea acestei protecţii juridice nu poate fi împiedicată de împrejurarea că, într-un litigiu privind raporturile de muncă, titularul dreptului la viaţă privată nu figurează ca parte în proces, atunci când reclamantul urmăreşte să îşi probeze pretenţiile prin „corespondenţa” (în sens larg, incluzând înregistrarea convorbirii telefonice) purtată cu acest terţ, iar angajatorul, pârât în cauză, se opune administrării probei, chiar dacă acest drept nu îi aparţine.

106. O asemenea constatare nu se bazează pe protejarea angajatorului persoană juridică, care nu poate invoca în persoana sa dreptul la viaţă privată, ci pe obligaţia negativă ce revine statului în contextul art. 8 din Convenţie, aceea de a se abţine a exercita ingerinţe arbitrare, dat fiind că, astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat constant, consacrarea dreptului la respectarea vieţii private şi familiale urmăreşte apărarea individului împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a puterii publice (Hotărârea din 13 iunie 1979 din Cauza Marckx contra Belgiei, paragraful 31).

107. Pe de altă parte, trebuie să se ţină cont şi de exigenţele unui proces echitabil, pentru respectarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare. În situaţia în care o probă solicitată ar fi încuviinţată şi administrată pentru unicul motiv că pârâtul nu este îndreptăţit să se opună, partea ar fi lipsită, practic, de posibilitatea de a combate un mijloc de probă, care, mai mult decât atât, ar putea fi decisiv în admiterea pretenţiilor reclamantului.

108. În acelaşi timp, în măsura în care răspunderea patrimonială a angajatorului a fost stabilită, iar acesta a fost obligat, prin hotărâre judecătorească definitivă, să îl despăgubească pe salariat pentru prejudiciul material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, angajatorul are drept de regres împotriva persoanei vinovate de săvârşirea faptei prejudiciabile, conform art. 254 alin. (3) din Codul muncii.

109. Or, chiar dacă în acea procedură subsecventă autorul faptei beneficiază, la rândul său, de un drept la apărare, sunt incerte atât readucerea în discuţie a înregistrării audio folosite ca probă în procesul anterior, cât şi măsurile procesuale pe care instanţa de judecată le-ar adopta în acel litigiu, în sensul că ar considera proba ca fiind admisibilă şi ar efectua o analiză a ingerinţei în exerciţiul dreptului la viaţă privată.

110. Se impune a se reţine, în aceste condiţii, că protecţia juridică a dreptului la viaţă privată trebuie asigurată într-un litigiu în care nu figurează însuşi titularul dreptului, chiar dacă pârâtul persoană juridică nu poate fi titularul unui asemenea drept, ce aparţine exclusiv persoanelor fizice.

111. Temeiul unei opoziţii a pârâtului persoană juridică la încuviinţarea probei cu înregistrarea audio rezidă, fără îndoială, în dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dat fiind că atingerea adusă vieţii private şi riscul unei încălcări a acestui drept intră în conţinutul sintagmei „cu încălcarea bunelor moravuri”, în situaţia efectuării unei înregistrări a unei conversaţii telefonice fără acordul ori cel puţin informarea prealabilă a interlocutorului, chiar atunci când acesta este un salariat sau un reprezentant al angajatorului.

112. Prin punctul de vedere exprimat asupra fondului sesizării, instanţa de trimitere nu a luat niciun moment în considerare ipoteza unei încălcări a legii, referindu-se exclusiv la noţiunea de „bune moravuri”.

113. Din acest motiv, dar, mai ales, pentru considerentul că, astfel cum se va arăta în continuare, analiza ingerinţei în viaţa privată este aceeaşi în cazul obţinerii ilicite ori neloiale a probei, nu este necesar a se dezvolta chestiunea dacă, în absenţa acordului şi/sau a informării prealabile a interlocutorului, salariat sau reprezentant al angajatorului, suntem, mai degrabă, în prezenţa unei încălcări a bunelor moravuri, decât a nerespectării legii.

114. Este suficient a se menţiona că, în circumstanţe particulare, se poate vorbi fie despre o ipoteză, fie despre cealaltă, iar înregistrarea unei convorbiri telefonice chiar de către unul dintre interlocutori, prin mijloace tehnice proprii, se plasează în sfera înfrângerii unor reguli de conduită socială, ce aşază demnitatea, respectul reciproc şi buna-credinţă la baza relaţiilor interumane. Aceste valori se impun şi în raporturile de serviciu, fiind relevante, în acest sens, şi dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora „Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe”.

Ingerinţa în exercitarea dreptului la viaţa privată – încheierea de încuviinţare a probei

115. Textele din Codul civil, citate anterior, care reglementează existenţa şi conţinutul dreptului la respectarea vieţii private, incluzând dreptul la propria imagine, respectiv art. 73 şi 74, dar şi art. 71, trimit în egală măsură la dispoziţiile art. 75 din cod („sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75”, „dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile”).

116. Norma la care se face trimitere consacră limitele exercitării drepturilor din secţiunea dedicată respectului vieţii private şi al demnităţii persoanei umane şi este formulată astfel: „(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.”

117. Pe acest temei, este posibil ca o atingere adusă unui drept fundamental al individului, de natura celor prevăzute de lege, să nu constituie totuşi o încălcare a dreptului, dacă sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a normei ce limitează acel drept fundamental.

118. Întrucât art. 75 alin. (1) din Codul civil se referă şi la atingeri „permise de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte”, se impune a se constata că art. 8 din Convenţie consacră dreptul la respectarea vieţii private şi de familie ca un drept condiţional².

² C. Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, ed. 1, vol. I Drepturi şi libertăţi, 2005, pag. 665.

119. Potrivit celui de-al doilea paragraf al acestui text, este permisă ingerinţa unei autorităţi publice în măsura în care o asemenea ingerinţă este prevăzută de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranţa naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii publice şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei publice ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

120. Aşadar, cel de-al doilea paragraf al art. 8 din Convenţie creează cadrul analizei unei restrângeri a exerciţiului dreptului la respectarea vieţii private şi, prin urmare, a constatării inexistenţei unei încălcări a acestuia, în aplicarea art. 75 alin. (1) din Codul civil, în pofida unei atingeri aduse dreptului.

121. Fiind vorba însă despre o situaţie de excepţie, inexistenţa unei încălcări a dreptului fundamental trebuie să se bazeze pe întrunirea tuturor cerinţelor desprinse din art. 8 alin. (2) din Convenţie.

122. Pentru a reprezenta o ingerinţă în sensul art. 8 alin. (2) din Convenţie, aceasta trebuie să provină din partea unei autorităţi publice, întrucât textul arată în mod explicit că „nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept”.

123. După cum s-a arătat deja, cu referire la obligaţiile negative sau pozitive ale statului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că reglementarea dreptului la respectarea vieţii private şi familiale urmăreşte apărarea individului împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a puterii publice.

124. Aceste obligaţii pot consta în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieţii private (obligaţii pozitive), chiar în raporturile dintre indivizi, iar nu numai în raporturile cu statul. Deşi graniţa dintre obligaţiile pozitive şi cele negative ale statului nu se pretează la o definire precisă, principiile aplicabile sunt comparabile, în sensul că, în ambele cazuri, trebuie asigurat un just echilibru între interesul general şi interesul individual (de exemplu, Hotărârea din 7 septembrie 2021 în Cauza M.P. împotriva Portugaliei, paragraful 39, cu jurisprudenţa acolo citată).

125. Pornind de la această premisă şi faţă de cele deja expuse, se impune a se constata că, într-un litigiu generat de un conflict de muncă, atunci când se înfăţişează instanţei de judecată o înregistrare telefonică obţinută fără acordul şi/sau informarea prealabilă a interlocutorului, inclusiv atunci când acesta este un salariat sau un reprezentant al angajatorului, în vederea valorificării conţinutului înregistrării ca mijloc de probă, are loc o utilizare de către un particular a unei înregistrări audio produse în condiţii neloiale, respectiv cu încălcarea bunelor moravuri.

126. Întrucât din perspectiva art. 8 alin. (2) din Convenţie interesează o ingerinţă a autorităţii publice, trebuie stabilit dacă aceasta poate decurge şi din hotărârea (respectiv încheierea) prin care instanţa de judecată încuviinţează un asemenea mijloc de probă, iar nu numai din hotărârea definitivă, pronunţată pe fondul cauzei, în defavoarea titularului la viaţa privată.

127. În cazul unui răspuns negativ s-ar ajunge la concluzia că faptul obţinerii înregistrării audio cu încălcarea legii sau a bunelor moravuri ar fi suficient pentru respingerea probei ca inadmisibilă, pe temeiul art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

128. În caz afirmativ, încuviinţarea probei reprezintă ea însăşi o atingere adusă dreptului la viaţa privată, care este însă permisă de Convenţie şi nu conduce la încălcarea acestui drept, în aplicarea art. 75 alin. (1) din Codul civil, cu condiţia ca această ingerinţă să fie prevăzută de lege, să îndeplinească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit.

129. Totodată, ingerinţa este reprezentată şi de hotărârea de încuviinţare a probei, potrivit celor ce succedă.

130. Este adevărat că, în hotărârea pronunţată în Cauza Bărbulescu împotriva României (anterior menţionată), în ceea ce priveşte supravegherea exercitată de către angajator a comunicărilor angajatului la locul de muncă (hotărâre de referinţă în materie, dezlegările sale fiind aplicate în hotărâri ulterioare – de pildă, în cauzele Lopez Ribalda şi alţii împotriva Spaniei şi Florindo de Almeida Vasconcelos Gramaxo împotriva Portugaliei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat următoarele (paragrafele 109 şi 110):

Cu toate acestea, Curtea observă că măsura adoptată de către angajator a fost confirmată de instanţele naţionale. Este adevărat că monitorizarea comunicărilor reclamantului nu rezultă dintr-o intervenţie directă a autorităţilor naţionale; cu toate acestea, răspunderea acestor autorităţi ar fi angajată dacă faptele în litigiu ar rezulta din neîndeplinirea de către acestea a obligaţiei de a garanta reclamantului exercitarea unui drept consacrat la art. 8 din Convenţie (…)”.

131. În această cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut ingerinţa din perspectiva măsurilor unei autorităţi publice, însă a examinat eventuala încălcare a art. 8 din Convenţie prin raportare la decizia pe fond a instanţei de judecată, prin care s-a confirmat legalitatea măsurii angajatorului.

132. Acest mod de analiză este explicabil în contextul obiectului litigiului naţional în legătură cu care s-a reclamat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului încălcarea dreptului la viaţa privată: titularul dreptului contesta o decizie de concediere ce fusese emisă tocmai pe baza unei monitorizări a corespondenţei angajatului la locul de muncă. Soluţionarea pretenţiilor reclamantului presupunea stabilirea unei încălcări de către angajator a dreptului la viaţa privată, ca urmare a monitorizării fără acordul şi informarea prealabilă a angajatului.

133. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a procedat în acest fel în mod constant, atunci când, în litigiile naţionale, contestarea unei înregistrări a comunicărilor titularului dreptului la viaţa privată (în sens larg, „corespondenţă”, fie că era vorba despre înregistrarea unor convorbiri telefonice, fie a corespondenţei electronice) reprezenta chiar obiectul pretenţiilor deduse judecăţii (după caz, motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată), indiferent de materia litigiului – civil sau dreptul muncii.

134. În schimb, atunci când „corespondenţa” a fost invocată şi depusă la dosar ca mijloc de probă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat „ingerinţa” prin raportare chiar la admisibilitatea probei în proces.

135. Astfel, în Hotărârea din 10 octombrie 2006 din Cauza L.L. împotriva Franţei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că admisibilitatea şi utilizarea de către judecătorul cauzei, ca mijloc de probă, a unui înscris (reprezentat, în acea cauză ce avea ca obiect desfacerea căsătoriei, de un act medical obţinut cu încălcarea secretului profesional) au constituit o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private, drept garantat de paragraful 1 al art. 8 din Convenţie (paragraful 34).

136. Din perspectiva acestei ingerinţe au fost analizate celelalte condiţii prevăzute de art. 8 alin. (2) din Convenţie, constatându-se că ingerinţa era destinată protecţiei „drepturilor şi libertăţilor altuia”, respectiv a dreptului la probă al părţii, cu finalitatea de a avea câştig de cauză pe fondul cauzei, aşadar, unui scop legitim.

137. De asemenea, în Hotărârea din 13 mai 2008, pronunţată în Cauza N.N. şi T.A. împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că „prezentarea şi depunerea la dosar, în cadrul unei proceduri judiciare, a unei corespondenţe scrise dintre două persoane, fără acordul lor, de către un terţ care nu este nici expeditorul, nici destinatarul, poate fi analizată din perspectiva unei ingerinţe în viaţa privată a acestor persoane. (…). Este nerelevant pe acest aspect dacă terţul este soţul unuia dintre corespondenţi, locul şi maniera în care acesta a intrat în posesia scrisorilor (…)” (paragraful 36).

138. Şi în acest caz, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că „dreptul părţii în proces de a i se oferi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza – inclusiv probele” reprezintă un scop legitim al ingerinţei (paragraful 42), motiv pentru care a procedat la examinarea proporţionalităţii acesteia cu scopul legitim urmărit, arătând următoarele (în paragraful 43):

139. Prin urmare, din jurisprudenţa C.E.D.O. reiese că la momentul încuviinţării probei este necesară efectuarea testului de proporţionalitate presupus de art. 8 alin. (2) din Convenţie, neputând a se considera că încălcarea dreptului la viaţa privată interesează doar soluţionarea pe fond a cauzei.

140. În caz contrar, partea care solicită proba ar fi privată de dreptul de a-şi dovedi pretenţiile, de vreme ce un mijloc de probă esenţial pentru soluţionarea cauzei nu ar fi încuviinţat şi administrat. Atare consecinţă este inacceptabilă, din moment ce dreptul la un proces echitabil, ce include dreptul la probă, este prevăzut, la rândul său, de Convenţie, respectiv în art. 6, justificând protecţia din partea autorităţilor publice, inclusiv din partea instanţei de judecată.

141. Dreptul la respectarea vieţii private nu este un drept absolut, după cum s-a arătat, iar pe de altă parte, dreptul la probă este considerat de către C.E.D.O. un scop legitim al ingerinţei, protecţia sa legitimând limitarea dreptului prevăzut de art. 8 din Convenţie.

142. Mai mult decât atât, Curtea de la Strasbourg a statuat în mod constant că Convenţia nu reglementează regimul probelor ca atare şi, din acest motiv, nu ar putea fi exclusă de principiu şi in abstracto admisibilitatea unei probe utilizate fără respectarea normelor naţionale în materie. S-a arătat că revine exclusiv jurisdicţiilor naţionale sarcina de a aprecia elementele de probă obţinute şi pertinenţa celor pe care o parte doreşte să le administreze. Curtea cercetează numai caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său, inclusiv prin prisma modului de administrare a probelor (Hotărârea din 25 martie 1999 din Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, paragraful 45, cu trimitere la jurisprudenţa anterioară). S-ar putea ajunge la concluzia unei încălcări a dreptului fundamental prin aprecierea instanţelor naţionale doar dacă atare apreciere este arbitrară sau vădit nerezonabilă (Hotărârea din 5 februarie 2015 din Cauza Bochan împotriva Ucrainei, paragraful 61, cu jurisprudenţa acolo menţionată).

143. Aceste principii au fost confirmate în Hotărârea pronunţată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 17 octombrie 2019 în Cauza Lopez Ribalda şi alţii împotriva Spaniei (paragraful 149), prin care s-a arătat în continuare (paragrafele 150 şi 151):

În ceea ce priveşte natura nelegalităţii sau a încălcării constatate a Convenţiei, pentru a se determina dacă (…) utilizarea ca probe a informaţiilor obţinute cu ignorarea art. 8 sau cu încălcarea dreptului intern a privat procesul de un caracter echitabil, trebuie luate în considerare toate circumstanţele cauzei şi a se clarifica în particular dacă dreptul la apărare a fost respectat, precum şi calitatea şi importanţa mijloacelor de probă respective. Trebuie cercetat în special dacă partea a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea mijlocului de probă şi de a se opune utilizării sale. Trebuie, de asemenea, luată în considerare calitatea mijlocului de probă, inclusiv dacă circumstanţele în care a fost obţinut induc vreun dubiu în privinţa fiabilităţii sau exactităţii sale (…). Dacă nu există vreo problemă de echitate atunci când proba obţinută nu se coroborează cu alte elemente, trebuie observat că, dacă este foarte puternică şi neîndoielnică, scade nevoia altor elemente de probă care să o susţină (…).”

144. Aşadar, instanţa de judecată într-un litigiu generat de un conflict de muncă în care reclamantul a solicitat proba cu înregistrarea audio efectuată fără acordul şi/sau informarea prealabilă a interlocutorului (salariat sau reprezentant al angajatorului pârât) are obligaţia, pe de o parte, să nu dispună măsuri arbitrare care să conducă la o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private, dar, pe de altă parte, să asigure dreptul la apărare al reclamantului, inclusiv la momentul încuviinţării probei.

145. În contextul celui de-al doilea paragraf al art. 8 din Convenţie, analiza ingerinţei, astfel cum aceasta a fost enunţată anterior, presupune a se stabili dacă ingerinţa este prevăzută de lege, îndeplineşte un scop legitim, este necesară într-o societate democratică şi este proporţională cu scopul urmărit.

146. În situaţia în care aceste cerinţe sunt întrunite, proba cu mijlocul material de probă este admisibilă, în considerarea art. 75 alin. (1) din Codul civil şi art. 8 alin. (2) din Convenţie, chiar dacă obiectul probei a fost obţinut în mod neloial.

147. Mecanismul juridic bazat pe art. 8 alin. (2) din Convenţie nu este de natură să valideze caracterul neloial al obţinerii probei, întrucât verificările pe care le presupune analiza ingerinţei se raportează la cererile şi apărările părţilor şi au ca premisă tocmai obţinerea obiectului probei cu încălcarea bunelor moravuri.

148. În schimb, admisibilitatea probei, ca rezultat al acestei analize, presupune inaplicabilitatea art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă în situaţia întrunirii tuturor cerinţelor desprinse din art. 8 alin. (2) din Convenţie. În acest caz, are loc, practic, un examen de determinare a compatibilităţii normei interne cu dispoziţiile din Convenţie, în raport cu situaţia particulară fiecărei speţe.

149. În acelaşi sens, se poate menţiona că prin Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 29 martie 2012, Completul competent să judece recursul în interesul legii a arătat, în considerente, că un asemenea control de convenţionalitate poate fi efectuat chiar atunci când Curtea Constituţională a constatat că o normă nu este contrară Convenţiei: „Aşadar, controlul obiectiv, in abstracto, realizat de Curtea Constituţională în ceea ce priveşte convenţionalitatea normelor în discuţie nu exclude posibilitatea instanţelor judecătoreşti de drept comun de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a respectivelor dispoziţii cu cele ale Convenţiei, în raport cu situaţia particulară fiecărei speţe, ca obiect al încălcării reclamate în fiecare litigiu, tocmai pentru a se verifica in concreto păstrarea justului echilibru între interesele statului şi cele ale reclamanţilor.”

Condiţiile ingerinţei

150. Cât priveşte condiţia ca ingerinţa să fie „prevăzută de lege”, potrivit Curţii Europene de la Strasbourg, atingerea adusă dreptului trebuie să aibă o bază legală în dreptul intern şi să fie consecinţa interpretării şi aplicării normelor de către instanţa naţională, ţinându-se seama, aşadar, de specificul materiei litigiului.

151. Spre exemplu, instanţa europeană a regăsit „baza legală” în modul obişnuit de administrare a probelor într-o procedură de divorţ, probe care erau supuse unui regim juridic particular prin dispoziţiile Codului civil francez, în sensul că faptele pretinse puteau fi dovedite prin orice mijloc de probă, deşi se prevedea, în acelaşi timp, că nu pot fi folosite probe obţinute prin violarea domiciliului sau prin atingerea ilicită a intimităţii vieţii private (hotărârea din Cauza L.L. împotriva Franţei, paragraful 35, anterior menţionată).

152. Stabilirea legii aplicabile într-o anumită cauză, atât a celei de drept material, cât şi a celei de drept procesual, relevă, fără dubiu, prerogativa exclusivă a instanţei de judecată. Existând un numitor comun în ceea ce priveşte probaţiunea în litigiile ce privesc raporturile de muncă, inclusiv în cel pendinte pe rolul instanţei de trimitere, se pot face, totuşi, observaţii cu caracter general cu scopul de a se demonstra existenţa unei baze legale a „ingerinţei” reprezentate de încuviinţarea probei cu un mijloc material de probă.

153. Astfel, în absenţa unor norme particulare de procedură, sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă, conform art. 275 din Codul muncii, ceea ce înseamnă că dovada unui fapt invocat se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.

154. Este adevărat că, în ceea ce priveşte sarcina probei în conflictele de muncă, aceasta revine angajatorului, conform art. 272 din acelaşi cod, însă propunerea şi administrarea probelor se circumscriu principiilor ce guvernează orice litigiu civil, inclusiv principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare. Angajatul, la rândul său, pe lângă faptul că este îndreptăţit să combată probele propuse de partea adversă, nu este scutit de a proba propriile susţineri, potrivit principiului actori incumbit probatio.

155. În acelaşi timp, în cazul particular al hărţuirii la locul de muncă, se poate aminti faptul că, în anul 2020, au fost introduse, concomitent, prevederi specifice referitoare, în principal, la definirea hărţuirii la locul de muncă, drept formă de discriminare, precum şi extinderea criteriilor de identificare a unei conduite discriminatorii, atât în Codul muncii (prin Legea nr. 151/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii), cât şi în legea-cadru privind discriminarea, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare (prin Legea nr. 167/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi pentru completarea art. 6 din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi).

156. Aşa cum reiese din expunerea de motive a modificărilor propuse³, legiuitorul a urmărit armonizarea reglementărilor naţionale în materie, prin unificarea acestora, dar şi prin corelarea lor cu instrumentele juridice internaţionale de la nivelul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene, menţionate în propunerile legislative.

³ https://www.cdep.ro/proiecte/2018/700/10/8/em947.pdf. https://www.cdep.ro/proiecte/2018/300/50/6/em451.pdf.

157. Fără a constitui o preocupare eventualul paralelism legislativ în planul dreptului substanţial ori al celui procesual, aspect ce nu face obiectul sesizării, este de semnalat că, potrivit art. 2 alin. (5⁷) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 (introdus prin Legea nr. 167/2020), „Angajatul, victimă a hărţuirii morale la locul de muncă, trebuie să dovedească elementele de fapt ale hărţuirii morale, sarcina probei revenind angajatorului, în condiţiile legii. Intenţia de a prejudicia prin acte sau fapte de hărţuire morală la locul de muncă nu trebuie dovedită.”

158. De asemenea, art. 27 alin. (4) din aceeaşi ordonanţă prevede că „Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament. În faţa instanţei se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice.”

159. Aşadar, în litigiile în care instanţa de judecată consideră că sunt aplicabile prevederile citate, salariatul care se pretinde victimă a hărţuirii morale la locul de muncă are sarcina de a dovedi, totuşi, elementele de fapt ale hărţuirii morale, prin orice mijloc de probă, inclusiv înregistrări audio şi video, dar cu respectarea drepturilor fundamentale, ceea ce înseamnă, de fapt, atunci când se pune problema respectării vieţii private, o analiză similară cu cea propusă prin prezentul raport, în interpretarea şi aplicarea art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

160. Cele expuse sunt suficiente pentru demonstrarea existenţei unei baze legale pentru ingerinţa reprezentată de încuviinţarea probei.

161. În ceea ce priveşte celelalte condiţii ale ingerinţei s-a arătat deja că protecţia drepturilor şi libertăţilor altora, respectiv a dreptului la un proces echitabil, ce implică dreptul părţii de a-şi proba pretenţiile, reprezintă un scop legitim.

162. Acesta nu este, însă, suficient în sine, analiza ingerinţei presupunând stabilirea caracterului necesar şi a proporţionalităţii cu scopul urmărit.

163. Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că o ingerinţă este considerată ca fiind „necesară într-o societate democratică”, pentru un scop legitim, atunci când răspunde „unei nevoi sociale imperioase” şi, în particular, dacă este proporţională cu scopul urmărit.

164. Proporţionalitatea ingerinţei este, aşadar, strâns legată de condiţia ca măsura autorităţii statale să fie necesară într-o societate democratică, de aceea se analizează în cadrul acesteia, iar îndeplinirea acestei condiţii se apreciază în funcţie de situaţia concretă din fiecare cauză⁴.

⁴ C. Bârsan, op. cit., pag. 695.

165. În conformitate cu principiul subsidiarităţii, statelor membre ale Convenţiei le revine prioritar obligaţia de a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie şi în protocoalele adiţionale, sens în care dispun de o marjă de apreciere supusă controlului Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel cum s-a arătat în mod constant de către aceasta, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional de a se pronunţa asupra nevoilor şi contextelor locale. Marja de apreciere lăsată autorităţilor naţionale, fie că este vorba despre obligaţiile negative, fie despre cele pozitive ale statului, variază în funcţie de natura chestiunii litigioase şi de gravitatea intereselor aflate în conflict. Marja este mai restrânsă atunci când se relevă un aspect important al existenţei sau al identităţii individului, în special de ordin intim (de exemplu, Hotărârea din 9 martie 2023 din Cauza L.B. împotriva Ungariei⁵, paragrafele 115, 118 şi 124, cu jurisprudenţa acolo menţionată).

⁵ În acea cauză au fost reamintite regulile de analiză a unei ingerinţe rezultând din publicarea de date cu caracter personal: Curtea ţine cont de natura informaţiei divulgate şi de conţinutul acesteia, în sensul dacă priveşte cele mai intime aspecte ale individului, precum starea de sănătate, credinţele religioase etc.; în schimb, o informaţie financiară care nu presupune transmiterea de date intime sau strâns legate de identitate nu merită o protecţie crescută.

166. Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează doar dacă argumentele invocate de către instanţa naţională sunt pertinente şi suficiente, însă este esenţial ca ingerinţa să se limiteze la ceea ce este strict necesar în raport cu specificitatea procedurii, pe de o parte, şi de datele litigiului, pe de altă parte (de exemplu, Hotărârea din 13 octombrie 2020 din Cauza Frâncu împotriva României, paragraful 55, cu jurisprudenţa arătată).

167. Prin urmare, la momentul încuviinţării probei cu un mijloc material de natura celor prevăzute de art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unui conflict de muncă, atunci când cântăreşte, pe de o parte, dreptul la apărare, iar pe de altă parte, dreptul la viaţa privată, trebuie să aibă în vedere că este vorba despre o situaţie excepţională, vizând o „nevoie socială imperioasă”, în care este posibilă limitarea exerciţiului dreptului la viaţa privată doar pentru a nu priva partea care a propus proba de orice mijloc de a-şi dovedi pretenţiile sau apărările, cu asigurarea unui proces echitabil în ansamblul său, atât în ceea ce priveşte propunerea, cât şi administrarea probatoriului.

168. Această situaţie de excepţie permite părţilor să surmonteze dificultăţi de ordin probator, dar nu este menită a scuti partea de efortul pe care l-ar presupune procurarea unor mijloace de probă accesibile, în condiţii licite sau loiale, compatibile cu faptul ce constituie obiect al probei şi în limitele motivelor şi apărărilor formulate.

169. În acest sens, nu este suficient a se verifica dacă proba este admisibilă (din altă perspectivă decât aceea care interesează prezenta sesizare – de exemplu, dacă se tinde la a se dovedi un act juridic) ori nu duce la soluţionarea procesului, în termenii art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât acestea relevă condiţiile de admisibilitate ale oricărei probe.

170. Se impune suplimentar ca proba să fie determinantă şi imperios necesară pentru partea care înţelege să o folosească, în raport cu obiectul şi sarcina probei, cu alte cuvinte, încuviinţarea ei să fie indispensabilă pentru exercitarea dreptului, în circumstanţele particulare ale speţei, care se apreciază de la caz la caz.

171. O asemenea exigenţă specifică nu este întrunită în special în cazurile în care fie partea a formulat mai multe motive ori apărări, dar nu propune mijloace de probă admisibile – în sensul art. 255 alin. (1) din Codul de procedură civilă – şi pentru dovedirea altor fapte invocate, fie faptul vizat de solicitarea părţii poate fi dovedit prin alte mijloace de probă.

172. Totodată, s-ar putea constata că admiterea probei nu este proporţională cu scopul legitim şi în cazurile în care nu este strict necesară, în raport cu reguli particulare privind sarcina probei, precum în cazul actelor discriminatorii, în măsura în care acestea sunt reţinute a fi incidente în cauză.

173. În toate cazurile, trebuie asigurat un proces echitabil în ansamblul său, atât în ceea ce priveşte propunerea, cât şi administrarea probatoriului, pentru toate părţile în proces.

174. Din acest punct de vedere, este importantă şi calitatea mijlocului de probă, urmând a se determina, astfel cum a arătat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv dacă circumstanţele în care proba a fost obţinută induc vreun dubiu în privinţa fiabilităţii sau exactităţii sale.

175. Totodată, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, este necesar ca partea interesată să aibă posibilitatea de a contesta autenticitatea mijlocului de probă. Fiind vorba despre un incident procedural vizând administrarea probei, o asemenea contestare nu împiedică încuviinţarea probei, dar poate reclama, în circumstanţele speţei, verificările pe care instanţa de judecată le apreciază ca fiind necesare.

Drept comparat

176. Şi în alte state, în cadrul proceselor civile, un mijloc de probă obţinut în mod ilicit sau neloial este considerat admisibil, în situaţiile de excepţie în care se pun în balanţă drepturi fundamentale ale părţilor cu interese contrare.

177. Astfel, în Franţa, o decizie recentă a Curţii de Casaţie a marcat un reviriment jurisprudenţial prin consacrarea unui drept la probă autonom, care justifică administrarea unei probe obţinute în mod neloial.

178. În anul 2011, Curtea de Casaţie consacrase principiul loialităţii administrării probelor⁶, care presupunea că este inadmisibilă utilizarea unei probe obţinute fără înştiinţarea persoanei sau ca urmare a unei manopere dolozive ori a unei stratageme.

⁶ G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, vol. I Partea generală. Judecata în faţa primei instanţe, ediţia a 6-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, 2023, pag. 738 nota de subsol 1; Gh.-L. Zidaru, P. Pop, Drept procesual civil. Procedura în faţa primei instanţe şi în căile de atac, Ed. Solomon, 2020, pag. 228- 230 (cu referire şi la jurisprudenţa Curţii Federale de Justiţie din Germania).

179. În anul 2023, însă, printr-o decizie pronunţată în Plen⁷, Curtea de Casaţie franceză a statuat, la paragrafele 8, 9 şi 12, următoarele:

⁷ Cour de Cassation, Assemblee pleniere, 22 decembre 2023, 20-20.648 – https://www.legifrance.gouv.fr/juri/id/JURITEXT000048769030.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu reţine de principiu inadmisibilitatea probelor considerate drept neloiale. Ea apreciază că, atunci când dreptul de a proba, astfel cum este garantat de art. 6 (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, intră în conflict cu alte drepturi şi libertăţi, în special dreptul la respectarea vieţii private, instanţa trebuie să pună în balanţă respectivele drepturi şi interese. Ea adaugă că «egalitatea armelor implică obligaţia de a oferi, în litigiile între particulari, fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care nu o plasează într-o situaţie de dezavantaj net în raport cu adversarul său». Ea subliniază că acest text implică mai ales obligaţia judecătorului de a face un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de probe ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa pentru decizia ce urmează a fi pronunţată (…).

Astfel, trebuie să se considere că, într-un proces civil, ilicitatea sau lipsa de loialitate în obţinerea sau utilizarea unui mijloc de probă nu conduce în mod necesar la înlăturarea sa din dezbateri. Judecătorul trebuie, atunci când i se solicită, să aprecieze dacă o asemenea probă aduce atingere caracterului echitabil al procedurii în ansamblul său, punând în balanţă dreptul la probă şi drepturile contrare respective, dreptul la probă putând justifica folosirea unor elemente probatorii care aduc atingere altor drepturi, cu condiţia ca această utilizare să fie indispensabilă exerciţiului dreptului, iar atingerea strict proporţională cu scopul urmărit”.

180. Admisibilitatea în litigiile civile a probelor obţinute în mod nelegal, în cazuri excepţionale, pe baza testului de proporţionalitate, este acceptată şi în ţări precum Germania, Polonia, Slovacia⁸, Irlanda şi Belgia (în ultimele două, cel puţin în cazuri de discriminare)⁹.

⁸ Noticias CIELO n. 4/2024 „Le droit a la preuve en droit du travail a l’ere du numerique-El derecho a la prueba en el Derecho laboral en la era digital” – https://mailchi.mp/cielolaboral/noticias-cielo-no-535476.

⁹ Julie Ringelheim, The Burden of Proof in Antidiscrimination Proceedings. A Focus on Belgium, France and Ireland, European Equality Law Review, No 2, 2019, pag. 56.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi, în interpretarea şi aplicarea art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi prin raportare la dispoziţiile art. 74 şi 75 din Codul civil, stabileşte că:

Proba cu înregistrarea unei convorbiri telefonice între un salariat şi un alt salariat sau reprezentant al angajatorului, solicitată într-un litigiu împotriva angajatorului, este admisibilă, chiar dacă înregistrarea a fost efectuată fără acordul şi/sau informarea prealabilă a interlocutorului, cu condiţia asigurării unui just echilibru între dreptul la probă, pe de o parte, şi dreptul la viaţa privată, pe de altă parte, în sensul că încuviinţarea probei trebuie să fie indispensabilă exerciţiului dreptului la probă şi strict proporţională cu acest scop.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2024.