În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1052 din 21 octombrie 2024 a fost publicată Decizia nr. 13/2024 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov.

Text rezumat*, în vigoare la 21 octombrie 2024:
(*pentru forma actualizată la zi, accesați AICI)

I. Titularul și obiectul recursului în interesul legii

La data de 9 mai 2024, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii vizând următoarea problemă de drept:

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 150 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 250/1992), art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007), art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 177/2008, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008), indemnizaţia de hrană reglementată de art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), intră în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă cuvenite personalului contractual plătit din fonduri publice şi funcţionarilor publici?

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, examinând recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, a subliniat următoarele:
[…]

42. Problema de drept cu care este învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este aceea de a se stabili dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 150 din Codul muncii, art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007, art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008, indemnizaţia de hrană reglementată de art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 intră în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă cuvenite personalului contractual plătit din fonduri publice şi funcţionarilor publici.

43. Pe rolul instanţelor de judecată se află litigii în cadrul cărora personalul contractual plătit din fonduri publice/funcţionarii publici, al căror regim de salarizare intră sub incidenţa normelor legale cu caracter special, cuprinse în alte acte normative decât Codul muncii, supuse interpretării, solicită obligarea instituţiilor/autorităţilor publice angajatoare la recalcularea indemnizaţiilor de concediu de odihnă pentru anii anteriori, prin includerea în baza de calcul a indemnizaţiei de hrană de care au beneficiat.

44. Pentru a răspunde prezentei sesizări se reţine că, pentru sectorul bugetar, Codul muncii (în titlul III, cap. III secţiunea 1 – art. 144-151), art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 şi art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 cuprind reglementări privind concediul de odihnă şi modul de calcul al indemnizaţiei aferente.

45. Astfel, normele sus-indicate din Codul muncii sunt norme cu caracter general în materia dreptului la concediu de odihnă anual plătit, drept garantat de stat tuturor salariaţilor aflaţi în raporturi juridice de muncă, privite lato sensu.

46. Aceeaşi caracteristică o are, aşadar, şi dispoziţia prevăzută în art. 150 din Codul muncii, cu referire la indemnizaţia de concediu de odihnă, care, potrivit acestui text de lege, nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite salariatului pentru perioada respectivă.

47. Legiuitorul a reglementat aspecte privind concediul de odihnă/indemnizaţia de concediu de odihnă şi prin acte normative cu caracter special, ale căror prevederi nu includ, ca element al bazei de calcul, sintagma „indemnizaţie”.

48. Această împrejurare nu poate conduce la concluzia că norma specială a modificat, în detrimentul normei generale, baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă prin eliminarea unui element component, respectiv indemnizaţia de hrană.

49. Aceasta întrucât nici conţinutul semantic al termenului de indemnizaţie menţionat de art. 150 din Codul muncii nu poate fi considerat că ar cuprinde, spre deosebire de normele speciale, şi indemnizaţia de hrană, dat fiind că, analizând natura juridică a acestui drept pecuniar, nu se poate aprecia că este un drept cu caracter permanent cuvenit salariatului.

50. Astfel, în situaţia acestor acte normative speciale, aplicabile diverselor categorii de personal contractual plătit din fonduri publice (de exemplu, salariaţi din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit, din unităţile bugetare, personal didactic şi didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat etc.), respectiv funcţionarilor publici, nefiind indicată sintagma „indemnizaţie” în enumerarea elementelor componente ale indemnizaţiei de concediu de odihnă, s-a apreciat în mod neechivoc faptul că, în acest caz, indemnizaţia de hrană este exceptată de legiuitor de la calcul.

51. Instanţele care s-au raliat primei opinii jurisprudenţiale, suplinind interpretarea dispoziţiilor din legile speciale cu prevederile de drept comun din Codul muncii, au apreciat că, atât în raport cu legile române, cât şi cu reglementările europene, indemnizaţia de concediu de odihnă trebuie să fie calculată la nivelul salariilor nete pe care angajatul le realizează în mod obişnuit, fiind vorba de venit salarial/spor/indemnizaţie cu caracter permanent.

52. Acestea au considerat că inadvertenţele de ordin legislativ existente între dispoziţiile art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi prevederile din actele normative menţionate se impun a fi înlăturate, cu consecinţa aplicării Directivei 2003/88/CE.

53. Chestiunea de drept trebuie însă interpretată în sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale.

54. Urmează a se avea în vedere că noţiunea de „indemnizaţie” este folosită de legiuitorul român pentru a defini drepturi băneşti cu un regim juridic diversificat, printre care şi cel pentru hrană, cu rol de protecţie socială, acordat exclusiv pe perioada executării sarcinilor de serviciu.

55. Astfel, indemnizaţia de hrană are o reglementare specială în secţiunea a 2-a din cap. II din Legea-cadru nr. 153/2017, intitulată „Alte drepturi salariale”.

56. Potrivit art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 (în forma actuală a actului normativ, conform modificării operate prin Legea nr. 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, cu modificările şi completările ulterioare), începând cu data de 1 octombrie 2023, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, pentru personalul încadrat ale cărui salarii lunare nete sunt de până la 8.000 lei inclusiv, indemnizaţii de hrană la nivelul anual a două salarii minime pe economie în vigoare la data de 1 ianuarie 2019, actualizat anual cu indicele preţului de consum comunicat anual de Institutul Naţional de Statistică, începând cu 2025, mai puţin pentru categoriile de personal expres indicate.

57. În forma anterioară a textului de lege, indemnizaţia de hrană era calculată la nivelul anual a două salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată (la 1 iulie 2017, data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017), respectiv reprezenta a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată (după modificare, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2017 pentru modificarea şi completarea Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 79/2018, cu modificările ulterioare), fiind astfel determinată nu ca un procent din salariul de bază ori indemnizaţia de încadrare, respectiv ca spor, ci având regimul juridic afirmat jurisprudenţial al unui drept salarial suplimentar, distinct.

58. Acest drept a avut o destinaţie concretă, iniţial reprezentând o sumă de bani acordată în mod egal întregului personal plătit din fonduri publice, ulterior, conform ultimelor modificări, doar personalului care are venituri salariale lunare nete de cel mult 8.000 lei, plătit de angajator doar pentru perioada în care angajaţii şi-au desfăşurat în mod efectiv activitatea la locul de muncă.

59. Indemnizaţia de hrană a fost reglementată de legiuitor începând cu anul 2017 ca un drept de natură salarială, distinct, dar alternativ cu dreptul la tichete de masă instituit în legislaţia naţională prin Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, cu modificările şi completările ulterioare1, cu titlu de alocaţie individuală de hrană.

1 Abrogată prin art. 36 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2018 privind acordarea biletelor de valoare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2018).

60. Potrivit art. 6 din acest act normativ, numărul de tichete ce puteau fi utilizate era egal cu numărul de zile în care salariatul era prezent la lucru în unitate, iar, conform art. 8 din lege, sumele corespunzătoare tichetelor de masă acordate de angajator, în limitele valorii nominale prevăzute la art. 3, nu erau luate în calcul nici pentru angajator, nici pentru salariat la stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină în raport cu venitul salarial.

61. Indemnizaţia de hrană introdusă prin art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017, deşi cu un regim fiscal diferit2, a avut o raţiune juridică de reglementare identică, şi anume de a asigura necesarul de hrană al salariatului în perioada lucrului.

2 Potrivit paragrafului 85 din Decizia nr. 5 din 20 ianuarie 2020: „(…) indemnizaţia de hrană a fost reglementată distinct în art. 76 alin. (3) lit. i) ca venit asimilat salariilor, alături de tichetele de masă – lit. h) şi hrana – lit. b), fiind inclusă în mod expres în art. 139 (baza de calcul al contribuţiei la asigurări sociale) lit. r), spre deosebire de tichetele de masă/hrana şi drepturile de hrană acordate potrivit legii, pentru care s-a menţinut excluderea din această bază, prin art. 142 lit. r) şi lit. s) pct. 3.”

62. Norma juridică ce reglementează în prezent regimul tichetelor de masă, respectiv Legea nr. 165/2018, dispune în mod expres, în art. 31 alin. (1), că „tichetele de masă (…) prevăzute de prezenta lege nu se acordă personalului care beneficiază de indemnizaţie de hrană (…) potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare”.

63. Prin urmare, o interpretare istorico-teleologică permite a concluziona că, similar tichetelor de masă, indemnizaţia de hrană reprezintă o sumă acordată de angajator pentru a compensa procurarea hranei salariatului aflat în timpul efectiv de lucru.

64. Din interpretarea gramaticală a art. 18 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 reiese că indemnizaţia de hrană prevăzută la alin. (1) al aceluiaşi articol se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat în luna anterioară; ca atare, acest drept salarial este cuvenit în măsura timpului lucrat, pentru perioada programului de lucru.

65. Întrucât intenţia legiuitorului român a fost în sensul acordării acestui drept salarial numai proporţional cu perioada efectiv lucrată, rezultă că perioada aferentă concediului de odihnă nu poate fi asimilată timpului de muncă.

66. Art. 111 din Codul muncii defineşte, de altfel, timpul de muncă ca fiind „orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îşi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare”.

67. Din perspectiva legiuitorului, fiind excluse, ca regulă generală, zilele de repaus, zilele considerate sărbători legale ori zilele declarate nelucrătoare, zilele lucrătoare sunt cele efectiv lucrate, reflectate în pontaje, sau în care, potrivit modului de organizare a timpului de lucru stabilit de angajator prin regulamentul intern sau prin contractul individual de muncă, angajatul ar fi trebuit să lucreze.

68. Prin urmare, perioada în care salariatul se află în concediu de odihnă nu reprezintă timp de muncă.

69. Se reţine, astfel cum s-a menţionat anterior, că, potrivit art. 150 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, salariatul beneficiază, pentru perioada concediului de odihnă, de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă, şi care reprezintă media zilnică a drepturilor salariale anterior indicate din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, înmulţită cu numărul de zile de concediu.

70. Astfel, baza de calcul în raport cu care se calculează indemnizaţia de concediu de odihnă include salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent.

71. Pentru a stabili caracterul permanent al indemnizaţiei/sporurilor avute de salariat nu este suficient a se stabili frecvenţa plăţii, anterior efectuării concediului de odihnă, ci trebuie verificat, în acord cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dacă acel element al remuneraţiei lunare constituie o compensare pentru un inconvenient legat în mod intrinsec de executarea sarcinilor care revin salariatului potrivit convenţiei de muncă încheiate cu angajatorul.

72. Acele elemente ale remuneraţiei globale a salariatului care au ca scop acoperirea unor costuri ocazionale ce intervin în contextul executării sarcinilor de serviciu nu trebuie avute în vedere la calculul indemnizaţiei de concediu de odihnă.

73. În concret, acordarea indemnizaţiei de hrană nu implică compensarea unui efort suplimentar pe care trebuie să îl facă salariatul în activitatea desfăşurată la angajator sau a unui risc pe care îl presupune munca, ci reprezintă o sumă, cu caracter alimentar, primită în considerarea perioadei de activitate efectivă pentru executarea sarcinilor la locul de muncă.

74. Acest drept salarial nu este aferent statutului personal sau profesional al salariatului, nefiind, de altfel, stabilit şi acordat în considerarea condiţiilor specifice ale locurilor de muncă şi atribuţiilor corespunzătoare statutului profesional.

75. Conform art. 7 alin. (1) din Directiva 2003/88/CE, „Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni în conformitate cu condiţiile de obţinere şi de acordare a concediilor prevăzute de legislaţiile şi practicile naţionale”.

76. În interpretarea acestei dispoziţii, astfel cum se reţine şi în Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021, „116. (…) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, într-o bogată jurisprudenţă (…), că: (…) (ii) expresia «concediu anual plătit» ce figurează în art. 7 alin. (1) din directivă are drept semnificaţie faptul că, pe durata «concediului anual» în sensul acestei directive, remuneraţia trebuie menţinută şi că, altfel spus, lucrătorul trebuie să primească remuneraţia obişnuită pentru această perioadă de repaus, (…) obiectivul cerinţei de a plăti acest concediu fiind acela de a pune lucrătorul, în timpul concediului menţionat, într-o situaţie care este, în ceea ce priveşte salariul, comparabilă cu perioadele de muncă, şi (iii) deşi structura remuneraţiei obişnuite a unui lucrător, ca atare, intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor şi a practicilor reglementate de dreptul statelor membre, aceasta nu poate avea un impact asupra dreptului lucrătorului, (…), de a se bucura, în perioada de repaus şi de relaxare, de condiţii economice comparabile cu cele privind perioada în care îşi exercită activitatea, astfel că orice inconvenient legat în mod intrinsec de executarea sarcinilor care revin lucrătorului potrivit contractului său de muncă şi care este compensat printr-o sumă de bani ce intră în calculul remuneraţiei globale a lucrătorului, (…), trebuie să facă parte în mod obligatoriu din suma la care lucrătorul are dreptul pe durata concediului anual. (…) 119. Atunci când remuneraţia primită de un lucrător este compusă din mai multe elemente, stabilirea remuneraţiei obişnuite şi, prin urmare, a sumei la care lucrătorul respectiv are dreptul pe durata concediului anual impune o analiză specifică. Recunoscând că structura remuneraţiei specifice a unui lucrător intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor şi a practicilor reglementate de dreptul statelor membre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că aceasta nu poate avea un impact asupra dreptului lucrătorului de a se bucura, în perioada de repaus şi de relaxare, de condiţii economice comparabile cu cele privind perioada în care îşi exercită activitatea. 120. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că orice inconvenient legat în mod intrinsec de executarea sarcinilor ce revin lucrătorului şi care este compensat printr-o sumă de bani ce intră în calculul indemnizaţiei globale a lucrătorului trebuie să facă parte în mod obligatoriu din suma la care acesta are dreptul pe durata concediului anual. Doar acele elemente ale remuneraţiei globale a lucrătorului care au ca scop numai acoperirea unor costuri accesorii sau ocazionale, intervenite în contextul executării sarcinilor care revin lucrătorului, nu trebuie luate în considerare la calculul sumei cuvenite acestuia pe durata concediului anual”.

77. Se observă, astfel, că dispoziţiile art. 7 din Directiva 2003/88/CE stabilesc, generic, dreptul la concediu anual plătit, stipulând că urmează a fi prevăzute de legislaţiile şi practicile naţionale condiţiile concrete privind reglementarea concediilor de odihnă.

78. Or, în situaţia de faţă, neincluderea indemnizaţiei de hrană în calculul indemnizaţiei de concediu de odihnă este fundamentată pe o bază legislativă naţională care este în acord cu dispoziţiile Directivei 2003/88/CE şi, din această perspectivă, nu se justifică soluţia adoptată de prima orientare jurisprudenţială.

79. Deşi este real că neacordarea indemnizaţiei de hrană pe perioada concediului de odihnă poate conduce la diminuarea venitului global net al salariatului aflat în concediu de odihnă, nu se poate aprecia, pentru considerentele deja expuse, că această situaţie încalcă jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în condiţiile în care dreptul salarial nu este unul cu caracter permanent, de natură a fi luat în calcul conform normelor supuse interpretării.

80. Nu s-ar putea reţine nici că plata indemnizaţiei de hrană numai în perioada efectiv lucrată ar condiţiona în vreun mod însăşi constituirea dreptului la concediu de odihnă, întrucât respectiva indemnizaţie nu se raportează la veniturile salariale ale angajatului, fiind în cuantum fix, iniţial pentru întreg personalul contractual plătit din fonduri publice/funcţionari publici, indiferent de nivelul salarial, ulterior în limita unei valori a unui salariu lunar net de până la 8.000 lei inclusiv.

81. În consecinţă, neplata indemnizaţiei nu poate fi considerată că ar constitui, indirect, o omisiune cu efect potenţial descurajant asupra efectuării concediului de odihnă anual, incompatibilă cu finalitatea dreptului la concediu de odihnă anual plătit şi cu necesitatea de a garanta salariatului beneficiul unui repaus efectiv.

82. În ceea ce priveşte Decizia nr. 23 din 15 noiembrie 2021, soluţia pronunţată a vizat stabilirea indemnizaţiei de concediu pentru funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare prin includerea, în cuantumul acestei indemnizaţii, a sporurilor pentru condiţii periculoase sau vătămătoare şi pentru condiţii grele de muncă, în raport cu regimul juridic atribuit, respectiv sporuri cu caracter permanent, iar nu temporar, precum indemnizaţia de hrană, raţionamentul juridic valorificând, din această perspectivă, interpretarea art. 7 din Directiva 2003/88/CE.

83. În concluzie, faţă de argumentele prezentate, deşi interpretarea art. 7 din directivă este aplicabilă în situaţia de faţă, soluţia instanţei de unificare menţionată anterior nu poate fi valorificată mutatis mutandis în problema de drept supusă prezentei dezlegări.

84. În temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 150 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, art. 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare, art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008 privind nivelul salariilor de bază şi al altor drepturi ale personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, precum şi unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale personalului contractual salarizat prin legi speciale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 177/2008, cu modificările şi completările ulterioare:

Indemnizaţia de hrană reglementată de art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, nu intră în baza de calcul al indemnizaţiei de concediu de odihnă cuvenite personalului contractual plătit din fonduri publice şi funcţionarilor publici.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2024.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
CORINA-ALINA CORBU

Magistrat-asistent,
Elena Adriana Stamatescu