În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1058 din 22 octombrie 2024 a fost publicată Decizia nr. 15/2024 privind Dosarul nr. 1.130/1/2024 având ca obiect recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Text rezumat*, în vigoare la 22 octombrie 2024:
(*pentru forma actualizată la zi, accesați AICI)

I. Titularul și obiectul recursului în interesul legii

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 818/III-5/2024, a sesizat, în temeiul prevederilor art. 471 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale ce vizează următoarea problemă de drept: dacă infracţiunea de delapidare în formă atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, examinând recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a subliniat următoarele:
[…]

117. Prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a solicitat ca, pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe în legătură cu interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale ce vizează următoarea problemă de drept: dacă infracţiunea de delapidare în formă atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.

118. Scopul metodelor de supraveghere sau cercetare este identificarea de probe, iar potrivit art. 285 alin. (1) din Codul de procedură penală, urmărirea penală are ca obiect, între altele, strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

119. În art. 139 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură penală se stipulează că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

– există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139 din Codul de procedură penală;

– măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii;

– probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

120. Cu privire la faptele ce permit identificarea de probe printr-o astfel de metodă, alin. (2) al art. 139 din Codul de procedură penală enumeră infracţiunile pentru care se poate dispune o atare măsură, reţinând următoarele:

121. Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, infracţiunilor la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, de trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

122. Dispoziţiile art. 152 din Codul de procedură penală reglementează una dintre metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de titlul IV capitolul IV din Codul de procedură penală, respectiv obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, iar prin condiţiile pe care le prevăd asigură garanţia procedurală a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, prevăzut la art. 26 din Constituţie, aşa cum a reţinut şi impus şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014 (paragraful 80)7.

7 Referitor la critica de neconstituţionalitate formulată cu privire la prevederile art. 152 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că textul criticat nu reglementează procedura de reţinere şi stocare a datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine datele generate sau prelucrate, ci doar stabileşte procedura de autorizare prealabilă, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, a solicitării adresate acestor furnizori de către organele de urmărire penală, în vederea accesării şi utilizării datelor reţinute. Acest text care reglementează una din metodele speciale de supraveghere sau cercetare prevăzute de titlul IV capitolul IV din Codul de procedură penală este cel care asigură controlul judecătoresc asupra activităţilor reglementate de lege, constituind tocmai garanţia procedurală a dreptului la viaţa intimă, familială şi privată, prevăzut la art. 26 din Constituţie, invocat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate. Este evident că, în condiţiile inexistenţei unei legi care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării datelor, art. 152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituţionalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reţinerea datelor.

123. Cu referire expresă la această măsură de supraveghere specială prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea Legii nr. 82/2012 şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 152 din Codul de procedură penală8.

8 Prin decizia anterior menţionată, paragrafele 22 şi 78, Curtea Constituţională a constatat că Legea nr. 82/2012 reprezintă transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice şi de modificare a Directivei 2002/58/CE, directivă declarată nevalidă prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunţată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd împotriva Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alţii – şi C-594/12 – Karntner Landesregierung şi alţii. S-a arătat că prin hotărârea menţionată instanţa europeană a constatat că directiva analizată încalcă dispoziţiile art. 7, art. 8 şi ale art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Referitor la efectele deciziei astfel pronunţate, Curtea a reţinut că, de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale a României, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului nu mai au nici obligaţia, dar nici posibilitatea legală de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor şi de a le pune la dispoziţia organelor judiciare şi ale celor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale.

Prin excepţie, pot fi reţinute de către aceşti furnizori doar datele necesare pentru facturare sau plăţi pentru interconectare ori alte date prelucrate în scopuri de comercializare doar cu consimţământul prealabil al persoanei ale cărei date sunt prelucrate, aşa cum prevede Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice, în vigoare.

124. Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a constatat însă că prevederile art. 152 din Codul de procedură penală nu reglementează procedura de reţinere şi stocare a datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, ci doar stabilesc procedura de autorizare prealabilă, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, a solicitării adresate acestor furnizori de către organele de urmărire penală, în vederea accesării şi utilizării datelor reţinute.

125. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut că, în condiţiile inexistenţei unei legi care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării datelor, art. 152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, dar că această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituţionalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reţinerea datelor.

126. Ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 440 din 8 iulie 2014, prevederile art. 152 din Codul de procedură penală au fost modificate prin introducerea în cuprinsul alin. (1) al articolului anterior menţionat a condiţiilor ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru dispunerea metodei de cercetare analizată, iar o astfel de măsură poate fi dispusă doar dacă sunt îndeplinite cumulativ următoare condiţii:

– există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală sau a unei infracţiuni de concurenţă neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, a unei infracţiuni privind nerespectarea dispoziţiilor privind introducerea în ţară de deşeuri şi reziduuri, a unei infracţiuni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracţiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri, şi infracţiuni referitoare la operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanţele şi produsele stupefiante sau psihotrope;

– există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe;

– probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare;

– măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii.

127. Interpretarea sistematică, astfel cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, relevă faptul că pentru a fi autorizată această metodă specială de cercetare trebuie îndeplinită în mod neechivoc, alături de celelalte condiţii, şi cerinţa ce priveşte existenţa unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele expres prevăzute de articolele indicate sau a unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

128. Or, infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, nu se regăseşte şi nici nu poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în considerarea următoarelor argumente:

129. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că infracţiunea de delapidare este prevăzută în cadrul titlului V al Părţii speciale – Infracţiuni de corupţie şi de serviciu, capitolul II – Infracţiuni de serviciu, art. 295 din Codul penal, şi este incriminată într-o variantă-tip, o variantă atenuată şi alta agravată şi face parte din grupa de infracţiuni de serviciu alături de abuzul în serviciu, purtarea abuzivă, neglijenţa în serviciu, obţinerea ilegală de fonduri, folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, uzurparea funcţiei, violarea secretului corespondenţei şi alte infracţiuni apreciate de legiuitor ca aducând atingere relaţiilor de serviciu.

130. Astfel, varianta-tip a infracţiunii de delapidare constă în însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

131. Varianta atenuată se referă la săvârşirea faptei de către o persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice (art. 308 din Codul penal raportat la art. 295 din Codul penal).

132. Varianta agravată intervine atunci când fapta a produs consecinţe deosebit de grave (art. 309 din Codul penal raportat la art. 295 din Codul penal) şi vizează atât forma-tip a infracţiunii, cât şi forma atenuată. Urmarea imediată a faptei constă în producerea unor consecinţe deosebit de grave şi poate fi săvârşită cu praeterintenţie.

133. Valoarea socială principală pe care textul art. 295 din Codul penal o protejează este reprezentată de relaţiile de serviciu, conform poziţionării infracţiunii de delapidare în capitolul intitulat „Infracţiuni de serviciu”, asigurându-se, în primul rând, o normală desfăşurare a serviciului.

134. Pe plan secundar, norma vine să confere protecţie relaţiilor de natură patrimonială din cadrul raporturilor de serviciu, împotriva faptelor de însuşire, folosire, traficare a bunurilor persoanei juridice publice ori private – subiect pasiv al infracţiunii, de către gestionarii sau administratorii acestora.

135. Anterior, valoarea socială protejată de norma în discuţie era patrimoniul, datorită poziţionării sale în cadrul infracţiunilor contra patrimoniului, şi, deşi era acceptat în literatura de specialitate că există o a doua valoare socială – relaţiile de serviciu -, căreia i se aduce protecţie prin incriminarea delapidării, nu a fost încadrată şi în altă categorie de infracţiuni9.

9 P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, Drept penal. Partea specială. Prezentare comparativă a Noului Cod penal şi a Codului penal din 1968, vol. II, Ed. Universul juridic, 2013.

136. Practic, prin noua reglementare a avut loc o reaşezare a acestor două obiecte juridice ale delapidării, aşa cum s-a arătat şi în cadrul expunerii de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, pentru că relaţiile de serviciu nu sunt de o mai mică importanţă faţă de relaţiile care aduc atingere patrimoniului şi deci nu pot fi subsumate celor privind patrimoniul persoanei, în considerarea obiectului juridic al delapidării şi în considerarea limitelor de pedeapsă mai mari prevăzute pentru delapidare.

137. Or, toate aceste argumente arată faptul că nu poate fi admis că delapidarea se poate comite pur şi simplu ca un furt săvârşit în circumstanţe speciale (în cadrul relaţiilor de serviciu), întrucât consecinţele ei pot fi de cele mai multe ori mai grave, nu doar în plan economic, ci şi în plan social, iar acest aspect se referă atât la forma atenuată, cât şi la forma agravată a infracţiunii de delapidare10.

10 A se vedea C. Duvac, Infracţiunile de corupţie şi serviciu din perspectiva Noul Cod penal şi a Codului penal anterior, în „Revista de Drept Penal”, nr. 4, anul XX, oct.-dec., 2014, p. 39; P. Ciobanu, D. Bogdan, Noul Cod penal adnotat, Ed. Rosetti Internaţional, Bucureşti, 2015, p. 341.

138. Potrivit art. 295 din Codul penal raportat la art. 308 din Codul penal, constituie varianta atenuată a infracţiunii de delapidare săvârşirea faptei de către persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice.

139. În acest context, infracţiunea de delapidare este o infracţiune de serviciu întocmai ca şi forma de bază a infracţiunii-tip, aspect reţinut de altfel şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a statuat prin pronunţarea Deciziei nr. 1 din data de 19 ianuarie 2015 că „dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal”11, iar pedeapsa prevăzută de lege este mai mică de 5 ani – maximul fiind de 4 ani şi 8 luni.

11 A se vedea Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 10 februarie 2015, privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin care solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal este o infracţiune autonomă, o cauză de reducere a limitelor de pedeapsă sau o formă atenuată a infracţiunii prevăzute de art. 295 din Codul penal şi dacă pentru infracţiunea prevăzută de art. 308 din Codul penal termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din Codul penal, corespunzător limitelor de pedeapsă reduse şi cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare, sau este de 8 ani, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din acelaşi cod, corespunzător limitelor de pedeapsă stipulate de lege pentru forma de bază, respectiv între 2 ani şi 7 ani închisoare.

140. Aşadar, fără a face o analiză a condiţiilor de tipicitate a infracţiunii de delapidare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că varianta atenuată a infracţiunii de delapidare nu poate fi disociată şi analizată în mod distinctiv de forma sa de bază şi nici nu urmează un regim juridic diferit care să permită să fie încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului.

141. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin reaşezarea textului care incriminează infracţiunea de delapidare în categoria infracţiunilor de serviciu nu se produc efecte doar în plan formal, ci se aduce un plus de rigoare în raport cu condiţiile de tipicitate ale textului, în contextul în care pe primul loc se află protejarea unei îndepliniri corecte şi oneste a funcţiei de către funcţionarul public sau funcţionarul privat, iar în plan secund se situează protejarea patrimoniului persoanei care a dat în administrarea sau în gestiunea autorului bunurile obiect al delapidării.

142. Acest aspect a fost statuat şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 256 din data de 25 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul altei persoane juridice” raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal şi art. 298 din Codul penal, unde a statuat că infracţiunea de delapidare are ca obiect juridic special relaţiile de serviciu ale căror formare şi desfăşurare implică o corectă gestionare şi administrare a bunurilor mobile din patrimoniul unei persoane juridice, iar, ca obiect material, conform ipotezei normei de incriminare, bani, valori sau alte bunuri, fiind vorba despre o infracţiune ce are ca subiect activ o persoană care are calitatea de funcţionar public în sensul legii penale12.

12 A se vedea Decizia nr. 256 din 25 aprilie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 295 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017.

143. Curtea a constatat că, având în vedere pericolul social pe care faptele de delapidare îl prezintă, în general, pentru relaţiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea de delapidare atunci când aceasta este săvârşită în mediul privat, respectiv atunci când faptele sunt comise de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal sau în cadrul oricărei persoane juridice.

144. Prin urmare, pentru configurarea faptei nu mai este necesar să se determine cu o rigurozitate maximă existenţa unei pagube în patrimoniul victimei, interesând cu precădere conduita abuzivă a funcţionarului public sau privat, din perspectiva obligaţiei sale de a-şi îndeplini conform funcţia.

145. Infracţiunea de delapidare din Codul penal în vigoare, fiind legată de calitatea de funcţionar a celui ce o săvârşeşte şi de comiterea ei în cadrul atribuţiilor funcţionale, se caracterizează prin atributele specifice ale infracţiunilor de serviciu.

146. Activitatea funcţionarilor trebuie să se desfăşoare potrivit intereselor statului şi ale cetăţenilor şi trebuie să asigure activitatea normală a instituţiilor sau unităţilor în care sunt încadraţi, indiferent dacă este vorba despre sectorul public sau privat.

147. Încălcarea obligaţiilor de serviciu de către funcţionari cu ocazia exercitării funcţiei prezintă o periculozitate socială sporită, mai ales în cazurile când faptele de încălcare sunt comise în mod intenţionat13.

13 V. Cioclei, Drept penal. Partea specială – infracţiuni contra patrimoniului. Cu referiri la Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.

148. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată faptul că, deşi infracţiunea de delapidare include în conţinutul său atributele de periculozitate socială ale ambelor categorii de infracţiuni – pentru că prin modul în care este reglementată această infracţiune poate tulbura buna desfăşurare a activităţii unităţilor, poate leza interesele legale ale cetăţenilor şi poate produce pagube patrimoniale -, aceste aspecte nu fac altceva decât să reliefeze şi să accentueze impactul produs prin comiterea unei astfel de fapte şi nicidecum să transforme forma atenuată a infracţiunii într-o infracţiune contra patrimoniului.

149. Între infracţiunile prevăzute de legea penală sunt o serie de fapte care privesc atingerile aduse relaţiilor de serviciu, iar între aceste infracţiuni de serviciu o infracţiune gravă şi importantă este delapidarea, care, din cauza trăsăturilor sale, prezintă, în cadrul infracţiunilor de serviciu, cel mai ridicat grad de pericol social generic14.

14 Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială – conform Noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2011; în acelaşi sens Adina Vlăsceanu, Alina Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, 2014, pg. 714, 715.

150. Punctul de plecare în examinarea conţinutului infracţiunii de delapidare în forma sa atenuată trebuie să fie acelaşi ca şi în cazul infracţiunii forma-tip sau varianta agravată, şi anume situaţia-premisă, adică cercetarea condiţiilor care alcătuiesc această ipoteză, respectiv condiţia ca bunurile care formează obiectul material al infracţiunii să aparţină unităţii sau aceasta să răspundă de ele şi condiţia ca făptuitorul să aibă calitatea de funcţionar al unităţii cu atribuţii de gestionare sau administrare.

151. Împrejurarea că această infracţiune are drept obiect juridic secundar relaţiile privind patrimoniul nu este suficientă pentru a o încadra în categoria infracţiunilor contra patrimoniului şi pentru care să poată fi autorizată metoda specială de cercetare; acest lucru ar fi fost permis doar dacă se păstra configurarea Codului penal din 1968.

152. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că dispoziţiile art. 308 din Codul penal nu prevăd o infracţiune de sine stătătoare, structura normei neavând o configuraţie proprie, ci se face trimitere la dispoziţiile cuprinse de alte norme, printre care şi cele prevăzute de art. 295 din Codul penal, ceea ce împiedică art. 308 din Codul penal să se constituie ca o infracţiune distinctă, cu o interpretare şi reguli diferite, întrucât nu este o normă cu o structură unică care să permită o altfel de interpretare.

153. Toate considerentele relevă că art. 308 din Codul penal nu poate funcţiona independent, ci doar în strânsă legătură cu normele de incriminare la care dispoziţiile sale fac referire, or noţiunea de „infracţiuni contra patrimoniului” se referă strict la titlul II – Infracţiuni contra patrimoniului – din Partea specială a Codului penal, iar analiza acestui capitol nu reliefează prezenţa infracţiunii de delapidare.

154. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu poate fi reţinută o altă interpretare prin raportare şi la faptul că legiuitorul nu a folosit sintagma de infracţiuni care sunt susceptibile de a produce un prejudiciu şi care ar fi creat premisele unei interpretări diferite, sens în care nu poate fi extinsă sintagma „infracţiuni contra patrimoniului” şi pentru alte infracţiuni cum este şi cea din prezenta sesizare, întrucât nu are un conţinut autonom.

155. Reglementarea expresă prin dispoziţiile legale prevăzute de alin. (1) lit. a) din art. 152 din Codul de procedură penală a infracţiunilor cu privire la care se poate solicita şi dispune această metodă specială de cercetare este obligatoriu de respectat şi reprezintă una dintre garanţiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanţă cu dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului15.

15 A se vedea motivarea Hotărârii Curţii (Marea Cameră) din 8 aprilie 2014 în cauzele conexate C-293/12 şi C-594/12, paragrafele 61-62.

156. Din cauza efectului lor extrem de intruziv, aceste măsuri se dispun doar în situaţia în care probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau când s-ar prejudicia ancheta, astfel că respectarea textului de lege aşa cum a fost repoziţionat, fără alte interpretări sau analogii, este cu atât mai necesară.

157. Această interpretare restrictivă se impune cu atât mai mult a fi respectată, cu cât date fiind natura acestei măsuri şi condiţiile în care ea se poate autoriza, se impune a fi asigurată pe deplin şi cerinţa de previzibilitate şi claritate a legii, aspect învederat şi de Curtea Constituţională prin deciziile sale16.

16 Decizia nr. 244/2017 pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017.

158. În ceea ce priveşte cerinţa previzibilităţii legii, Curtea a precizat că o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă. Curtea reaminteşte că sintagma „prevăzută de lege” nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează şi calitatea „legii”; prin această expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat explicit în preambulul Convenţiei (…). Înseamnă – şi aceasta reiese din obiectul şi din scopul articolului 8 – că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1 (…). Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, „legea” contravine principiului preeminenţei dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar şi modalităţile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, pentru a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva arbitrarului.

159. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie să fie interpretat şi aplicat prin raportare strictă la infracţiunile enumerate de textele de lege antereferite, pentru că infracţiunile care justifică ingerinţa trebuie delimitate precis şi trebuie prevăzut un criteriu obiectiv care să permită limitarea numărului de persoane ce dispun de autorizaţia de acces şi de utilizare ulterioară a datelor păstrate la strictul necesar, în lumina caracterului special al procedurii ce nu permite niciun fel de derogări.

160. Scopul reglementării unei astfel de măsuri este oferirea unei protecţii ridicate persoanei vizate de ancheta penală, în considerarea caracterului deosebit de invaziv al metodei de cercetare speciale, astfel cum se relevă şi în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg17.

17 Cauza Valenzuela Contreras contra Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, şi Cauza Roman Zakharov c. Rusiei (MC), Hotărârea din 4 decembrie 2015, prin care s-a apreciat că măsurile secrete de supraveghere sau de interceptare a comunicărilor de către autorităţile publice constituie ingerinţe ale unei autorităţi publice în dreptul la respectarea vieţii private şi a corespondenţei, o astfel de ingerinţă încălcând articolul 8 § 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului, cu excepţia cazului în care, „în conformitate cu legea”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime în temeiul paragrafului 2 şi, în plus, este „necesară într-o societate democratică” pentru a le atinge (Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei din 25 martie 1998, rapoartele 1998-II, p. 539, § 50).

161. Doar respectând întocmai dispoziţiile legale sunt asigurate astfel garanţiile necesare protecţiei dreptului la viaţă intimă, familială şi privată şi a secretului corespondenţei, reglementate la art. 26 alin. (1) şi art. 28 alin. (1) din Constituţie. Or, atât timp cât infracţiunea de delapidare în forma sa atenuată nu este enumerată în dispoziţiile legale obligatoriu de urmat şi nici limitele de pedeapsă nu permit dispunerea unei astfel de măsuri, nu se poate extinde cadrul legal instituit prin asimilarea infracţiunilor al căror obiect juridic secundar îl reprezintă relaţiile patrimoniale în infracţiuni contra patrimoniului, întrucât ar echivala cu adăugarea la lege.

162. În raport cu considerentele expuse se va admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, se va stabili că infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) cu aplicarea art. 308 alin. (1) din Codul penal nu poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului.

163. Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 473 şi 474 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală stabileşte că infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) cu aplicarea art. 308 alin. (1) din Codul penal nu poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2024.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
CORINA-ALINA CORBU

Magistrat-asistent,
Elena Rosana Bota