În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 05 noiembrie 2024 a fost publicată Decizia nr. 49/2024 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală.
Text rezumat*, în vigoare la 05 noiembrie 2024:
(*pentru forma actualizată la zi, accesați AICI)
I. Titularul şi obiectul sesizării
Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori a dispus, prin încheierea de şedinţă din data de 27 iunie 2024, în Dosarul nr. 5.934/314/2022*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, ale art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 1.370 din Codul civil este admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării.
II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
[…]
164. Prin întrebarea formulată în cuprinsul încheierii de sesizare, Curtea de Apel Suceava solicită a se stabili dacă este admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la infracţiunea de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare, având ca obiect pretenţii civile decurgând din leziunile suferite ca urmare a încăierării.
165. Practic, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită pe calea mecanismului prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală vizează atât natura infracţiunii de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, cât şi condiţiile în care poate fi exercitată acţiunea civilă în cadrul procesului penal.
166. În noua codificare penală, infracţiunea de încăierare este reglementată prin dispoziţiile art. 198 din Codul penal, fiind inclusă în Partea specială, titlul I, capitolul II „Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii”. Incriminarea cuprinde o variantă-tip şi trei variante agravate.
167. Varianta-tip a infracţiunii de încăierare, prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal, constă în participarea la o încăierare şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
168. Prima variantă agravată prevăzută de art. 198 alin. (2) din Codul penal se referă la situaţia în care, dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările, se aplică tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepţia victimei, care răspunde potrivit variantei-tip prevăzute art. 198 alin. (1) din Codul penal.
169. Alte două variante agravate intervin atunci când prin fapta săvârşită în condiţiile alin. (2) s-a cauzat moartea unei persoane, pedeapsa este închisoarea de la 6 la 12 ani [art. 198 alin. (3) teza I din Codul penal], iar dacă s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime [art. 198 alin. (3) teza a II-a din Codul penal].
170. Art. 198 alin. (4) din Codul penal prevede o cauză de nepedepsire în ceea ce îl priveşte pe cel care a fost prins în încăierare împotriva voinţei sale sau care a încercat să îi despartă pe alţii.
171. Prin raportare la valorile sociale ocrotite prin incriminarea faptei de încăierare se reţine că, spre deosebire de vechiul Cod penal care includea această faptă în cadrul infracţiunilor care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială, această infracţiune a fost prevăzută în capitolul II al titlului I din Partea specială a Codului penal, consacrat infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii, deoarece aceasta pune în pericol în primul rând integritatea fizică sau sănătatea persoanei şi abia în subsidiar relaţiile de convieţuire socială. În plus, încăierarea este reglementată de numeroase legislaţii în categoria infracţiunilor care aduc atingere sau pun în pericol integritatea corporală (§ 231 din Codul penal german, § 91 din Codul penal austriac, art. 154 din Codul penal spaniol, art. 151 din Codul penal portughez sau art. 133 din Codul penal elveţian)4.
4 Expunerea de motive la Proiectul de lege privind Codul penal (Legea nr. 286/2009).
172. Infracţiunea de încăierare, denumită şi rix (din limba latină, rixa – „vrajbă”), constă în ciocnirea violentă şi spontană între mai multe persoane învrăjbite, desfăşurată în îmbulzeală şi cu o împletire de acţiuni de aşa fel încât este greu de stabilit aportul fiecăreia dintre persoanele prinse în încăierare. Ceea ce este caracteristic rixului este tocmai împletirea actelor de violenţă, de îmbrânceli, loviri şi trânteli între cei angajaţi în luptă şi, de regulă, nu se poate stabili acţiunea concretă a fiecăruia dintre participanţi. Ca act de conduită, încăierarea apare ca o faptă de care trebuie să răspundă fiecare dintre participanţi şi de aceea, prin încăierare se înţelege însăşi fapta cuiva de a participa la încăierarea dintre mai multe persoane5.
5 V. Dongoroz, I. Oancea, V. Rosca, S. Kahane, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Academia Română, Bucureşti, 1972, pg. 676.
173. De altfel, legiuitorul a decis să incrimineze distinct încăierarea deoarece răspunderea penală are caracter personal, iar o astfel de faptă este deosebit de gravă indiferent de contribuţia fiecărui participant şi chiar dacă nu se cunoaşte cât reprezintă contribuţia unui participant6.
6 Tudorel Toader, Drept penal român. Partea specială, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 90.
174. Din perspectiva conţinutului constitutiv al infracţiunii de încăierare prevăzută de art. 198 din Codul penal, prezintă relevanţă pentru chestiunea de drept pusă în discuţie obiectul juridic, subiecţii activi şi pasivi, elementul material şi urmarea imediată.
175. Se reţine că obiectul juridic principal al acestei infracţiuni este reprezentat de relaţiile referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, integritatea fizică, sănătatea sau viaţa acesteia [în cazul variantei agravate prevăzute de art. 198 alin. (3) din Codul penal]. Obiectul juridic secundar constă în relaţiile sociale referitoare la convieţuirea socială, precum şi relaţiile referitoare la menţinerea ordinii şi a liniştii publice.
176. Specificul acestei infracţiuni este dat de pluralitatea de subiecţi activi, privită ca o pluralitate naturală de făptuitori, în absenţa căreia nu poate fi pusă în discuţie infracţiunea de încăierare. Pluralitatea naturală, care exclude coautoratul ca formă a participaţiei penale, poate fi însoţită de pluralitatea ocazională, astfel că participaţia penală este posibilă sub forma instigării sau a complicităţii la încăierare.
177. Numărul participanţilor trebuie să fie suficient de ridicat încât să producă o stare de confuzie cu privire la acţiunile fiecăruia dintre aceştia. Pentru reţinerea infracţiunii de încăierare trebuie să existe două tabere de câte cel puţin două persoane fiecare. Necesitatea existenţei a două grupări adverse a fost confirmată şi în jurisprudenţă, reţinându-se că, atunci când există numai gruparea inculpaţilor, iar victimele actelor de violenţă nu constituie o grupare, neavând cunoştinţă de intenţia inculpaţilor şi reacţionând numai pentru a se apăra, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de încăierare7.
7 Decizia Curţii Constituţionale nr. 726 din 20 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 5 februarie 2019.
178. Subiectul pasiv este victima actelor de violenţă şi poate fi orice persoană, fie prinsă fără voia ei în manifestările violente ale celor încăieraţi, fie chiar unul dintre participanţi (autori ai încăierării) şi care a suferit leziuni traumatice, o vătămare corporală ori şi-a pierdut viaţa în încăierare.
179. În doctrina de specialitate8 s-a arătat faptul că unul dintre participanţii la încăierare poate fi, în acelaşi timp, atât subiect activ, cât şi subiect pasiv, ceea ce este un alt specific al infracţiunii de încăierare.
8 Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului, ed. 4, Editura C. H. Beck, 2019, disponibilă online www.Lege5.ro.
180. Elementul material al infracţiunii este reprezentat exclusiv printr-o acţiune, respectiv de participare la o încăierare prin susţinerea activă a uneia dintre tabere (care presupune cel puţin câte două persoane în fiecare tabără), de esenţa faptei de încăierare fiind actele de violenţă (loviri, îmbrânceli, trântiri, ruperea hainelor).
181. Fapta se consumă în momentul producerii uneia dintre consecinţele prevăzute de varianta-tip sau de variantele agravate.
182. Urmarea imediată principală, în cazul variantei-tip, este aceeaşi cu cea de la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 din Codul penal, constând în cauzarea de suferinţe fizice sau îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile. Rezultă că, în varianta-tip, încăierarea absoarbe infracţiunea de lovire sau alte violenţe. În plus, prin săvârşirea faptei există şi o urmare secundară, dată fiind reaşezarea în actualul Cod penal a infracţiunii de încăierare în cadrul infracţiunilor contra persoanei, respectiv o stare de pericol pentru liniştea şi ordinea publică.
183. Astfel, după cum s-a arătat şi în doctrină9, în cazul variantei agravate prevăzute în art. 198 alin. (2) din Codul penal, urmarea imediată principală constă în producerea unei vătămări corporale în sensul art. 194 din Codul penal (infirmitate, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, prejudiciu estetic grav şi permanent, avort, punerea în primejdie a vieţii). În această ipoteză şi în condiţiile în care nu se poate stabili cu precizie care dintre participanţi a exercitat violenţele ce au produs urmările arătate, se va aplica tuturor pedeapsa prevăzută la alin. (2). Excepţie face victima vătămării corporale, care, deşi îşi păstrează şi calitatea de autor, va răspunde în limitele de pedeapsă stabilite de art. 198 alin. (1) din Codul penal. În ipoteza în care se poate stabili autorul nemijlocit al vătămării corporale, varianta agravată nu mai are incidenţă. Astfel, autorul nemijlocit va răspunde pentru vătămare corporală, iar ceilalţi participanţi la încăierare, inclusiv victima, vor răspunde pentru încăierare în varianta-tip.
9 Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială I. Infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului, ediţia 4, Editura C. H. Beck, 2019, disponibilă online www.Lege5.ro; G. Bodoroncea et alia, Codul penal. Comentariu pe articole, ediţia 3, Editura C. H. Beck, 2020, disponibilă online www.Lege5.ro.
184. Cea de a doua variantă agravată, prevăzută la alin. (3) teza I din art. 198 din Codul penal, prevede rezultatul mai grav care se produce, respectiv decesul unei persoane. Varianta are incidenţă doar în cazul în care nu se cunoaşte care dintre participanţi a exercitat violenţele ce au provocat decesul. Dacă autorul violenţelor poate fi stabilit, el va răspunde, după caz, fie pentru infracţiunea de omor, fie pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, iar ceilalţi participanţi vor răspunde pentru încăierare în varianta-tip. Varianta agravată prevăzută la art. 198 alin. (3) teza a II-a din Codul penal se referă la consecinţa gravă constând în moartea a două sau mai multe persoane.
185. În analiza chestiunii de drept care face obiectul prezentei sesizări nu poate fi ignorat obiectul juridic principal al infracţiunii de încăierare, care constă în relaţiile referitoare la atributele fundamentale ale persoanei, integritatea corporală, sănătatea sau chiar viaţa acesteia, ca urmare a repoziţionării infracţiunii de încăierare în capitolul II – Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii din Partea specială a Codului penal. Având în vedere acest obiect juridic, subiectul pasiv al infracţiunii de încăierare este persoana a cărei integritate corporală sau chiar viaţă a fost vătămată, care poate fi prinsă fără voia ei în manifestările violente ale celor încăieraţi sau poate fi unul dintre participanţi.
186. În cazul infracţiunii de loviri sau alte violenţe, două persoane ce se lovesc reciproc dobândesc simultan atât calitatea de inculpat, cât şi pe cea de persoană vătămată îndreptăţită la repararea prejudiciului.
187. Or, dat fiind faptul că, în cazul variantei-tip, infracţiunea de încăierare absoarbe infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 din Codul penal, este firesc ca situaţia să fie similară şi în cazul infracţiunii de încăierare între două grupuri care se înfruntă.
188. În ipoteza în care s-ar aprecia că acţiunea civilă exercitată de către un participant la încăierare împotriva altui participant este inadmisibilă, ar însemna ca victima încăierării, spre deosebire de victima infracţiunii de loviri sau alte violenţe, să nu beneficieze de protecţie juridică, deşi urmarea imediată a celor două infracţiuni este identică.
189. Din această perspectivă, un argument în plus reiese din conţinutul dispoziţiilor art. 198 alin. (2) din Codul penal, potrivit cărora, dacă în cursul încăierării s-a cauzat o vătămare corporală uneia sau mai multor persoane şi nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările, se aplică tuturor pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani, cu excepţia victimei, care răspunde potrivit alin. (1) al aceluiaşi articol.
190. Aşadar, dacă se cauzează o vătămare corporală, participanţii la încăierare vor răspunde pentru varianta mai gravă, în timp ce persoana implicată în încăierare care a suferit vătămarea corporală va răspunde pentru varianta-tip prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal.
191. Rezultă că norma juridică prevede explicit posibilitatea ca persoana care este subiect pasiv al infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (2) din Codul penal să fie în acelaşi timp subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal.
192. Din analiza conţinutului constitutiv al variantei-tip, respectiv al primei variante agravate a infracţiunii de încăierare, nu pot fi identificate, sub aspectul laturii civile, argumente pentru a distinge între dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) ale art. 198 din Codul penal.
193. Pentru identitate de raţiune, conform principiului unde se aplică acelaşi raţionament, se aplică aceeaşi soluţie (ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet), în cazul în care se produc, prin încăierare, urmările prevăzute de art. 193 din Codul penal, participantul sau participanţii care vor suferi aceste consecinţe dobândesc o dublă calitate, atât de inculpat, cât şi de persoană care o suferit o vătămare (persoană vătămată). De altfel, aşa cum a consacrat doctrina anterior menţionată, o particularitate a infracţiunii de încăierare este aceea că subiectul pasiv poate fi şi subiect activ al acestei infracţiuni.
194. În planul răspunderii civile delictuale, conform art. 1.357 alin. (1) şi (2) din Codul civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă. Potrivit art. 1.381 alin. (1) şi (2) din Codul civil, orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, care se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.
195. Stabilirea răspunderii civile delictuale presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: săvârşirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, material sau moral, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia, chiar sub forma celei mai uşoare culpe.
196. Potrivit art. 79 din Codul de procedură penală, persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală se numeşte persoană vătămată. Conform dispoziţiilor art. 19 alin. (1), (2) şi (5) din Codul de procedură penală, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, iar această acţiune civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente. Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.
197. Atât timp cât, în urma încăierării, unul sau mai mulţi participanţi suferă o vătămare a integrităţii corporale, prejudiciul cauzat nu poate rămâne neacoperit, iar tragerea la răspundere civilă a celorlalţi participanţi la încăierare se realizează după regulile concursului de acţiuni cauzatoare de prejudiciu şi ale concursului de vinovăţii.
198. Se constată că admiterea acţiunii civile şi obligarea unui participant la încăierare la plata unor despăgubiri către un alt participant care a suferit vătămări nu conduc la negarea vinovăţiei participantului despăgubit pentru suferirea unui prejudiciu sau la concluzia că, prin implicarea în încăierare, participantul şi-a asumat posibila vătămare corporală.
199. Această concluzie este susţinută de dispoziţiile art. 1.371 din Codul civil, potrivit cărora, în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
200. Faţă de conţinutul concret al dispoziţiilor legale anterior enunţate reiese că exercitarea acţiunii civile de către victimă este permisă chiar şi în cazurile în care victima a contribuit la producerea prejudiciului, acţionând cu intenţie sau din culpă.
201. În ceea ce priveşte modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, în contextul soluţionării acţiunii civile în procesul penal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 12 din 16 mai 201610, a reţinut că textul de lege reglementează situaţia în care victima a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, implicarea victimei impunându-se a fi realizată cu vinovăţie, aspect ce rezultă din folosirea expresiei cu intenţie sau din culpă. Consecinţa aplicării acestei reguli are drept efect diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
10 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 498 din 4 iulie 2016.
202. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia. () Ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din Codul civil, şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului.
203. Aşa stând lucrurile, actualul Cod civil instituie prin textul de lege examinat regula care trimite la concluzia că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului şi care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate şi, indirect, prin aceasta, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale reţinute în sarcina autorului faptei ilicite.
204. Instanţa supremă a statuat că art. 1.371 alin. (1) din Codul civil trebuie avut în vedere prin corelare cu art. 16 din Codul civil, care se referă la „vinovăţie”, şi trebuie interpretat în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.
205. Se constată aşadar că răspunderea civilă delictuală, obiect al acţiunii civile în procesul penal, este evaluată din perspectiva vinovăţiei, iar nu a caracterului conduitei victimei.
206. Consecinţa acestui raţionament constă în reţinerea faptului că participantul cu intenţie la încăierare poate avea şi calitatea de victimă dacă a suferit un prejudiciu, independent de faptul că a comis sau nu un act ilicit, ceea ce legitimează procesual participarea acestuia în procesul penal, ca parte civilă. Aşa cum s-a arătat anterior, specificul acestei infracţiuni este dat de pluralitatea de subiecţi activi, însă un participant la încăierare poate fi, în acelaşi timp, atât subiect activ, cât şi subiect pasiv al acestei infracţiuni.
207. Din prisma tipicităţii infracţiunii de încăierare, faptul că nu poate fi stabilită contribuţia fiecărei persoane la prejudiciul produs nu imprimă un caracter inadmisibil acţiunii civile promovate de persoana care a participat la încăierare şi a suferit o vătămare, având în vedere prevederile art. 1.370 din Codul civil care consacră principiul solidarităţii, potrivit cărora, dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă.
208. În plus, Codul civil reglementează situaţii similare, de exemplu situaţia în care prin comiterea unei fapte, sub imperiul excesului scuzabil, se depăşesc limitele legitimei apărări, cauzându-se un prejudiciu celui care a generat atacul iniţial.
209. Astfel, art. 1.360 alin. (2) din Codul civil prevede că va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări. Pentru obligarea autorului la plata indemnizaţiei este necesar ca fapta să întrunească elementele constitutive ale infracţiunii, iar limitele legitimei apărări să fie depăşite. Prin săvârşirea faptei în această modalitate, victima iniţială devine agresor care în calitate de autor al ripostei-infracţiune va putea fi obligat la indemnizare. Cuantumul indemnizaţiei se stabileşte în raport cu circumstanţele săvârşirii faptei, unul dintre criteriile esenţiale în evaluarea prejudiciului fiind echitatea, principiu general al dreptului11.
11 Călina Jugastru – Drept civil. Obligaţiile, Editura Hamangiu, 2023.
210. Faţă de considerentele anterior menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, ale art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 1.370 din Codul civil, va stabili că este admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal.
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
D E C I D E:
Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 198 alin. (1) din Codul penal, ale art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală şi ale art. 1.370 din Codul civil, este admisibilă acţiunea civilă formulată de un inculpat-participant la săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzute de art. 198 alin. (1) din Codul penal împotriva altui inculpat-participant la aceeaşi infracţiune de încăierare prevăzută de art. 198 alin. (1) din Codul penal.
Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 octombrie 2024.
PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
ELENI CRISTINA MARCU
Magistrat-asistent,
Elena-Rosana Bota
Lasă un răspuns